Libertatea de exprimare are și trebuie să aibă limite

libertatea de exprimareMasacrul din redacția Charlie Hebdo a dat startul inundării spațiul public românesc cu falsa dezbatere privitoare la libertatea de exprimare. Falsitatea dezbaterii ține nu de obiectul său, ci de modul în care s-a desfășurat. Mai exact, indivizi cu autoritate publică sau simpli cititori au început o discuție a cărei formă nu are nimic de-a face cu noțiunea de dezbatere. Lipsa lecturilor obligatorii i-a făcut pe jurnaliști și cititori să-și unească forțele într-un maraton al datului cu părerea, în care absolut toate raționamentele au fost făcute având în spate logica bunului simț.

Dar, ce este această logică a bunului simț? Este acel gen de logică în care argumentația nu își urmează cursul firesc, acela al dezbaterii fiecărui argument până la epuizare, în spiritul dialecticii, înainte de a trece la următorul și se bazează pe senzații, pe informații incomplete, pe expresia „e de bun simț să fie așa și nu altfel”. Ceea ce nu are nimic de-a face cu logica. În ultima perioadă s-au tot auzit sintagmele „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta” sau „sunt liber să fac ce vreau atât timp cât nu fac rău altcuiva”, rostite de persoane publice (sau ahtiate după atenția publică) cu morga înțeleptului făcut la ceas de seară, prin citirea a două romane de Marquez și a trei rezumate din doi filosofi.

Pentru ei, sintagmele de mai sus sunt purtătoare de adevăr aprioric, adevărate axiome ce nu mai fac obiectul niciunei îndoieli. Fiind adevărate, raționamentul lor, care are la bază această afirmație, este automat corect, raționamentul celorlalți fiind automat greșit. În încercarea de a le mai domoli puțin avântul de înțelept de cârciumă va trebui să le spunem că orice discuție pe marginea limitelor libertății de acțiune și de exprimare are exclusiv statutul de problemă, și nicidecum de chestiune rezolvată pe care unii au înțeles-o și alții nu. Problema privește însă „lista” limitelor și nu existența sau absența lor. Cu toate acestea, o mulțime de profesori de viață ne explică doct că „Libertatea nu poate fi decât absolută, totală, fără limite. Altfel nu mai e libertate, e arest la domiciliu.” Am ales la întâmplare profesorul, însă ca el există foarte mulți.

Din acest motiv, tabăra celor care împing libertatea de expresie până în zona sacrului, a intangibilului ar trebui să rețină următorul aspect: libertatea de exprimare are deja limite acceptate chiar de ei. Ori, din momentul în care chiar tu ești cel care acceptă limita X sau Y, este logic să accepți măcar discuția despre limita Z pe care și-o dorește altă persoană. Altfel, totul se reduce la următoarea poziționare absurdă și tembelă: limitele acceptate de mine sunt normale, ale tale nu sunt pentru că așa zic eu sau așa a zis statul. De exemplu, adepții libertății absolute de expresie a jurnaliștilor afirmă că nu este în regulă ca un ziarist să instige la ură religioasă și că atunci „cand depasesti limitele acceptate ale liberatii de exprimare, se pun in miscare institutii, se aplica sanctiuni etc.”. Așadar, niște limite există, măi dragă! Cu limitele X, Y și Z suntem de acord, dar cu altele nu. Cam aceasta este atitudinea multora, posesori de multiple personalități, dacă stăm să le analizăm opiniie contradictorii.

Dacă mergem mai departe și vrem să le complicăm și mai mult zbaterile existențiale ale celor care urlă după libertate absolută le vom adresa următoarea întrebare: Dacă tu vrei să existe libertate absolută atât timp cât nu faci rău unei alte persoane înseamnă că ești de acord cu o societate unde se acceptă incestul sau cruzimea față de animale? Înseamnă că ești de acord să te plimbi prin parc, iar copiii tăi să fie martorii decapitării unei pisici cu un capac de bere? Sau, poate ești de acord ca, la ora prânzului, un moderator de televizune să ne povestească despre un prieten de-al lui care tocmai a avut o partidă de sex cu un câine maidanez. Asta, în timp ce copilul tău de 12 ani tocmai își face temele, lângă tine.

Dacă aceste lucruri te ofensează, îți atacă sistemul de valori morale, gândește-te pentru o secundă că există alte persoane cu o listă diferită de valori morale care, odată atacate, îl fac să simtă exact ce simți tu. Limitele pe care tu le accepți pot diferi de cele pe care le accept eu. Așa că, după ce te gândești pentru două secunde la acest aspect, spune-mi dacă e corect ca valorile tale să nu fie atacate, dar ale altcuiva să fie? Ești sigur că vrei să-ți axezi discursul  pe existența sau nu a limitelor, sau pe trasarea acestora?

It's only fair to share...Share on Facebook116Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0Email this to someonePrint this page

6 thoughts on “Libertatea de exprimare are și trebuie să aibă limite

  1. Constantin Pavelescu

    Iaca un articol-paradox… Pe de o parte d-l autor demonstrează într-o manieră pertinentă necesitatea unei limitări etice şi raţionale a libertăţii de exprimare, iar pe de altă parte şterge pe jos cu cei care îşi permit să-şi exprime părerile „cu morga înțeleptului făcut la ceas de seară, prin citirea a două romane de Marquez și a trei rezumate din doi filosofi”. Într-adevăr, este de-a dreptul jenant şi condamnabil ca cineva să-şi aroge dreptul de a-şi da şi el cu părerea înainte de a-i fi mîncat pe pîine pe Aristotel, Platon. Socrate, Hegel, Feuerbach, Schopenhauer, Nietzsche, Heidegger, şi în special pe raţionalişti precum Descartes, Spinoza, Leibniz şi Kant. Dealtfel cei care n-au un asemenea bagaj nici n-ar trebui să aibă dreptul de a deschide gura, nici măcar n-ar trebui să aibă dreptul de a avea păreri, ele fiind din start „necalificate”… Poate că ar trebui să li se interzică şi dreptul de a gîndi, pentru că în mod evident, le lipsesc instrumentele realizării unei gîndiri de calitate… Corect, d-le autor?
    Da, dom’le, trăim într-o lume în care demagogia, ipocrizia şi fariseismul sînt locuri comune, în care dubla gîndire este regula, iar orgoliul impunerii propriului punct de vedere învinge în mod regulat bunul-simţ. Ei, şi?… Ce să facem, să le coasem gurile tuturor celor cărora raţiunea le-a fost învinsă de patimi? Să lobotomizăm toate minţile „nemobilate”? Şi cine stabileşte gura cui să fie cusută şi a cui nu? Cine să fie lobotomizat şi cine nu? Pe baza căror criterii? Ale cui?

    D-le autor, eu cred că trebuie să luăm lumea aşa cum este şi oamenii aşa cum sînt. Pentru simplul motiv că noi, ca indivizi nu avem nicio putere de a provoca o schimbare sesizabilă în orizontul temporal al vieţii noastre. Au încercat alţii mai puternici decît noi să provoace o schimbare de azi-pe-mîine şi să adapteze lumea propriilor lor viziuni. Mergînd pe calea brutalităţii a încercat un Lenin, a încercat un Hitler, şi cu siguranţă că au existat (şi încă mai există) diverse oculte care au încercat sau încearcă o schimbare a lumii pe căi insidioase. Dar cu toţii au ignorat şi ignoră faptul că evoluţia este un proces istoric a cărui curgere este insesizabilă la scara vieţii individului, că maximum a ceea ce se poate obţine pe termen scurt este doar o schimbare superficială, urmată de o revenire imediată la starea iniţială simultan cu dispariţia factorului care a determinat-o… Nu uitaţi d-le autor orice evoluţie este legată în primul rînd de factorul timp, că orice intervenţie din exterior nu poate să ducă decît la perturbarea oricărei evoluţii, sau chiar la întreruperea ei. Nu uitaţi că pojghiţa de civilizaţie pe care omenirea a îmbrăcat-o în cele cinci milenii de istorie trebuieşte judecată proporţional în raport cu cele zece sau cincisprezece milioane de ani de preistorie, timp în care omul a fost mai mult sau mai puţin maimuţă… Nu poţi transforma de azi-pe-mîine maimuţa în om, la fel nici omul actual în omul ideal…

    Aşa că d-le autor, deşi n-am nimic împotriva unei atitudini combative în raport cu manifestările primitive, viscerale care încă domină spiritul uman, totuşi nu pot să fiu deacord şi cu tratarea acestora de pe o poziţie de superioritate a propriilor noastre principii şi valori. Pentru simplul motiv că pornim de pa baza unei ierarhizări subiective.

    Reply
    • Manifeste Ro Post author

      Ca să vă răspund pe scurt: da, e de preferat să-ți ții gura până nu studiezi măcar puțin tema. Însă, problema cea mai mare e reprezentată de cei cu autoritate în fața publicului. Deși sunt lipsiți de cunoștințele primare care să le permită să analizeze o astfel de problemă precum cea a libertății de exprimare, ei dau deja verdicte. În text subliniez faptul că trebuie discutat și analizat care sunt sau care ar trebui să fie limitele de exprimare, dar nicidecum că nu ar trebui să fie. Dacă „am șters pe jos”, am făcut-o pentru că respectivii au o responsabilitate uriașă, ca formatori de opinie, pe care nu o conștientizează.

      Lucrarea lui John Stuart Mill („Despre libertate”) este, de exemplu, o lectură obligatorie, recunoscută ca atare în toată lumea educată. Dacă mai analizezi un pic și obiecțiile conservatorilor poți înțelege complexitatea acestei probleme, expediată atât de ușor, prin verdicte, de „înțelepții de câricumă”, cum i-am numit.

      Opiniile ca ale dvs nu și-au găsit locul între părerile din online din simplul motiv că sunt foarte puține. Așa că, superioritatea de care vorbiți nu este altceva, vă asigur, decât exprimarea revoltei în fața superficialității. Acesta este tonul acestui site și așa va rămâne. Orice text poate fi combătut și chiar ne dorim așa ceva. Noi încercăm să aducem în dezbatere o serie de probleme de fond ale societății și să propunem dispute intelectuale.

      Reply
  2. Constantin Pavelescu

    Timpul scurs de la momentul în care am accesat prima dată această pagină se mai poate încă măsura în ore într-un ordin de două cifre, aşa că n-am apucat încă să-i studiez paricularităţile. Dealtfel nici nu prea mi-am bătut capul cu ele. Am citit cîteva ariticole, mi-a plăcut felul în care au fost scrise, am avut şi nişte rezerve, dar impresia generală a fost ok. Ceea ce nu ştiu, este dacă ele sînt scrise de mai mulţi autori sau de unul singur, căci deşi folosiţi pronumele personal „noi”, ele par a fi scrise de aceeaşi mînă, sau în orice caz într-un stil foarte asemănător. Fac această introducere pentru că citind şi alte articole şi raportîndu-le la răspunsul dv la comentariul meu de la acest articol, constat o oarecare dublă măsură. Să mă explic: Într-un articol este evidenţiată responsabilitatea românilor în calitatea lor de coautori ai mlaştinei în care se bălăceşte naţia, responsabilitate văzută ca fiind cel puţin egală cu ceea a politicienilor care ne conduc -ceea ce mi se pare corect. Într-un altul, românii sînt acuzaţi de indolenţă pentru că înghit toate porcăriile servite de politicieni, fără a-şi manifesta în niciun fel revolta -ceea ce mi se pare a fi doar parţial corect… Dar în răspunsul la commentul meu, dv accentuaţi vina „celor cu autoritate în faţa publicului”, indicîndu-i drept principali responsabili ai acţiunii concertate de tembelizare colectivă care se practică pe la noi…
    În articol, dv spuneţi: „Lipsa lecturilor obligatorii i-a făcut pe jurnaliști și cititori să-și unească forțele într-un maraton al datului cu părerea, în care absolut toate raționamentele au fost făcute având în spate logica bunului simț.” Aşadar jurnalişti şi cititori într-aceeaşi oală. Mai încolo însă, daţi acele exemple pe care le plasaţi doar în discursul formatorilor de opinie, acelea cu „libertatea mea se termină acolo unde începe a ta” şi „pot să fac ce vreau atîta timp cît nu fac rău numănui”. Dar aceste sintagme nu-s monopolul „persoanelor publice sau ahtiate după atenţia publică”. La ele apelează toată lumea… Pe prima am folosit-o şi eu, deşi nu-s persoană publică, le-au folosit şi alţii care nici ei nu-s persoane publice ci doar asemenea mie nişte nimeni prin spaţiul virtual. De unde şi pînă unde această „alocare”?… Mie mi s-au părut a fi locuri comune în ambele „tabere”… La fel şi în ceea ce-i priveşte pe „profesorii de viaţă”. Şi pe ei îi găsim lesne atît printre cei care scriu articole prin presă, cît şi printre cei care le comentează, e o adevărată inflaţie de d-alde ăştia prin mediul virtual în ambele sensuri…
    Aşadar, citind articolul, l-am considerat ca avînd o acoperire generală, care-i cuprinde atît pe formatorii de opinie, cît şi pe receptorii acelor opinii, drept care şi comentariul meu a avut la rîndul lui o acoperire generală, fără distincţii între cele două categorii. Însă în răspunsul dv, aţi dezechilibrat balanţa accentuînd nocivitatea discursului celor care au autoritate în faţa publicului -eu le-am spus formatori de opinie, explicînd această împovărare suplimentară prin „responsabilitatea uriaşă” pe care şi-o asumă răvăşind minţile oamenilor. Absolut corect. Dar aici apare şi dubla măsură. Într-un articol românii sînt vinovaţi că-şi aleg în frunte oameni după chipul şi asemănarea lor, într-un altul ei sînt vinovaţi că acceptă în tăcere şi-n lipsă de reacţie batjocura la care-i supun politicienii, dar în cazul răspunsului pe care mi l-aţi dat dv, „receptorii” apar mai puţin vinovaţi decît „emiţătorii”, în pofida evidentei abdicări a primilor de la o minimă raţiune şi de la un minim bun-simţ, ceea ce-i transformă în simpli bureţi care absorb cu nesaţ şi fără discernămînt toate aiurelile care le sînt servite de către formatorii de opinie… Ştiţi foarte bine d-le autor că „înţelepţi de cîrciumă” veţi găsi cu duiumul de ambele părţi ale ecranului televizorului, aşa că dv credeţi că mai este cazul să-i mai cîntărim pentru a vedea de care parte o fi vina cea mai mare?…
    După cum cred că ştiţi, existenţa escrocilor este condiţionată de existenţa fraierilor. Dacă n-ar mai exista fraieri, escrocii ar dispărea delasine fiind lipsiţi de „front de lucru”. La fel şi cu manipulatorii prin media… Dacă n-ar mai exista o masă de cetăţeni abulici, încremeniţi în suficienţa lor şi incapabili de-a sesiza manipularea oricît ar fi ea de grosieră, atunci manipulatorii n-ar ajunge ei în mod inevitabil să urle-n pustiu?…

    Atunci cînd între o clasă politică precum cea dîmboviţeană şi masa cetăţenilor apare o relaţie biunivocă, un fel de condiţionare reciprocă dublată în cazul cetăţenilor de reacţii asemănătroare sindromului Stockholm, într-o asemenea situaţie cred că departajările nu-şi mai au rostul, d-le autor…

    Reply
    • Manifeste Ro Post author

      1. Înainte de toate trebuie să cădem de acord asupra următorului lucru: nu poți compara un articol cu un eseu. N-ai nici spațiu. Dacă e prea lung sau alambicat, dpdv al argumentației, nu mai e citit. Și, atunci, nu îmi ating scopul.

      2. Dacă accentuez vina emițătorilor, nu înseamnă că ceilalți sunt absolviți de vină. Cele două premise nu se exclud.

      3. I-am băgat în aceeași oală după care am ales să punctez pe emițător, tocmai pentru că au o responsabilitate mai mare.

      4. Da, e important să cântărim vina pentru a găsi responsabilitatea. De-abia apoi știm unde trebuie să lucrăm la reglajul fin. Aceasta este viziunea mea. E ca în cazul statului. Nu există stat. Există oameni care alcătuiesc statul. Trebuie să identifici vinovații. Și în drept există „împărțirea vinii”.

      În final, vedeți dvs, cât spațiu ne ia nouă în comentarii să dezbatem, să analizăm, să căutăm formula perfectă a exprimării? E greu să surprinzi toate nuanțele într-un articol de acest gen, păstrând publicul pe pagina ta. Sunt de acord cu o parte din ce spuneți, dar trebuie să ierarhizez ideile și să sacrific o argumentație cât mai completă.

      Reply
  3. Constantin Pavelescu

    Nu cred că există o diferenţă reală de responsabilitate între manipulat şi manipulator. Diferenţa poate să fie cel mult una de vizibilitate, manipulatorul putînd fi indicat cu nume şi prenume, el îşi afişează mecla pe ecranul televizorului, el semnează articole în presă, el urlă de la tribună, el face băi de mulţime aflîndu-se mereu în centrul atenţiei… Spre deosebire de masa amorfă şi anonimă a celor manipulaţi care este fie tăcută, fie îşi manifestă prezenţa doar în dosul unor nickname fanteziste prin mediul virtual. Am încercat să subliniez că aceste două categorii se condiţionează reciproc, de aceea cred că este dificilă şi discutabilă o cuantificare a gradului de vinovăţie a fiecăreia dintre ele. Vinovăţie în raport de cine şi de ce?… Mai corect, cred că ar trebui mai întîi de toate să ne întrebăm dacă există într-adevăr vreo vinovăţie a cuiva. Pentru că, dacă am judeca pînă-ntr-o extremă, am putea să le găsim o scuză chiar şi manipulatorilor, ca fiind instrumentele necesare ale unui darwinism social, sau ca utilitizatori fireşti ai uneia dintre căile posibile către succes, ce-i drept, ai uneia care lasă moralitatea într-un plan secund… În acest context am putea să nu îi considerăm pe manipulatori ca fiind o anomalie. Dacă ne uităm la evoluţia vieţii încă de la începuturile ei, vom constata că întotdeauna acolo unde a existat pradă au existat şi prădători. Este o lege a firii şi nimic mai mult. Încă din fragedă pruncie ne-a fost inoculată imaginea lupului celui rău care-l hăcuie pe mielul cel nevinovat, dar nimeni n-a prea insistat să ne explice că ocuparea oricărei nişe de oportunitate face parte din legea firii şi că întotdeauna atunci cînd va exista ceva de apucat, în mod necesar se va găsi cineva care să apuce. Toată lumea flutură stindardul moralităţii şi al principialităţii ignorînd ceea ce s-a observat încă din antichitate, că homo homini lupus şi că cei pentru care moralitatea şi principialitatea constituie valori reale au constituit mereu o minoritate. Or democraţia reprezintă un sistem bazat pe majoritate d-le autor, nu pe calitate. Au dreptate cei care-s mai mulţi, nu cei care au dreptate, fapt pe care bunul meu simţ îl percepe ca fiind o anomalie. Totodată mi se pare a fi absolut normală exploatarea acestei anomalii de către cei interesaţi să impună o dreptate strîmbă prin crearea unui curent majoritar „democratic” care să o susţină. Manipularea de masă s-a dovedit a fi o tehnică de succes atunci cînd scopul a fost fabricarea unor astfel de majorităţi, aşa că este normal ca ea să fie utilizată atîta timp cît sistemul o îngăduie şi nu-şi dezvoltă mecanisme instituţionale care să o blocheze. În acest context, lipsa de cultură, de educaţie, de raţiune, de bun-simţ şi desigur, prostia neagră constituie oportunităţi ca oricare altele. Şi la fel ca orice alte oportunităţi, întotdeauna se găseşte cine să le exploateze în măsura în care sistemul îi permite să o facă. Nu există aici nicio vinovăţie individuală, pentru că aşa cum nu poţi să învinovăţeşti lupul că există pradă căreia i s-a adaptat născîndu-se cu colţi, cu gheare şi cu un sistem digestiv adaptat procesării cărnii, la fel nu-l poţi învinovăţi pe escroc atîta timp cît există fraieri pe care să-i fraierească, care la rîndul lor nici ei nu-s vinovaţi că a vrut Dumnezeu ca ei să se nască proşti. Vorbim de realităţi d-le autor. Desigur, or să sară-n sus moraliştii, sîntem oameni, nu animale, sîntem dotaţi cu raţiune, actele noastre sînt ghidate de principii şi valori, nu ne putem comporta precum un dobitoc ghidat doar de instincte primare. Ah, sfîntă ipocrizie! Ce uşor uităm că ne-am coborît ca specie din copac de abia cîteva zeci de mii de ani, că am ieşit din grote de abia cîteva mii de ani, iar mai-nainte au existat sute de milioane de ani, dacă nu chiar peste miliard de evoluţie bazată pe supravieţuirea prin perfecţionarea instinctelor primare… Desigur, cu toţii ne-am dori o evoluţie fulgerătoare în care peste noapte raţiunea să înlocuiască instinctul doar prin invocarea unor principii înălţătoare… Bine-nţeles, toată lumea are dreptul de a visa liber orice are chef, în plus mai este şi gratis. Dar un vis nu anulează o realitate, iar realitatea este că ne aflăm într-un stadiu al evoluţiei în care constrîngerea încă mai este necesară, în care proştii încă mai trebuiesc apăraţi în primul rînd de ei înşişi şi abia după aceea apăraţii de cei care le exploatează prostia… Unii ar putea să spună -Nu dom’le, n-ai dreptate, uită-te la ţările scandinave, la cît sînt ăia de civilizaţi, n-ai să vezi la ei nici urmă de corupţie sau de manipulare, la ei a învins conştiinţa şi raţiunea, deci se poate!… Le-aş aminti acestora de uitatul şi-ngropatul scandal 112, în care suedezii de la Ericsson s-au comportat fix ca orişice mitic mituitor sau corupător dîmboviţean. Scandinavii sînt civilizaţi la ei acasă, pentru că acolo există un sistem de constrîngere care sancţionează radical şi necruţător chiar şi cea mai mică încălcare a regulilor, am amintit deja cazul Mona Sahlin care a zburat din fotoliul de vicepremier şi din cel de şef de partid pentru o ciocolată…. Dar aceşti supracivilizaţi devin oameni ca toţi oamenii, dîndu-şi frîu liber lăcomiei şi amoralităţii deîndată ce au ieşit de sub jurusdicţia propriului lor sistem intransigent şi au intrat sub cea a unia permisiv.
    Asta este ceea ce am vrut să spun d-le autor atunci cînd am susţinut că vinovăţiile nu trebuiesc cîntărite, că nu există unii mai vinovaţi decît alţii, că manipulatorul nu are o responsabilitate mai mare decît cel care se lasă manipulat. Cu toţii se integrează într-un sistem care le permite existenţa, iar dacă este să fie vinovat cineva, atunci vinovat este sistemul, sau dacă vreţi să personalizăm, cei care au conceput un sistem democratic excesiv de permisiv, pornind de la premisa naivă a existenţei unui fundament raţional şi a unei moralităţi colective suficient de evoluate încît să se poată autoregla, constituindu-se în factori lăuntrici de constrîngere, sau mai bine-zis de autoconstrîngere la respectarea limitei care desparte dreptul şi libertatea de abuzul de drept şi de libertate…

    Reply
  4. Constantin Pavelescu

    P.S. Cînd am trecut textul de pe word pe pagină, din neatenţie n-am selectat şi finalul: În ceea ce-i priveşte pe manipulaţi, tot carenţele sistemului sînt cele care le permit acestora să vegeteze mulţumiţi în suficienţa şi nesimţirea indolenţei lor, prezumîndu-le un nemeritat statut de victime, cînd în realitate ei îşi sînt în primul rînd propriile lor victime.şi abia apoi victimele altora…

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Top