„Ne-am căsătorit ca să facem ceva pentru eternitate” (I)

Monalisa și Costel Chira dimpreună cu cele cinci fiice ale lor – Maria, Filoteea, Ana, Tecla și Xenia – formează o familie pe care nu ai cum să nu o remarci la slujbele din biserică. Se disting prin delicatețe, bună-cuviință și armonia care îi leagă. Pe Mona adeseori o vezi în strană, cântând cu multă însuflețire. Remarcând felul frumos în care Mona și Costel au sădit în sufletele fetelor lor dragostea de cele sfinte, am dorit să aflu mai multe despre ei. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că femeia aceasta atât de delicată a adus pe lume fetele acasă la ea, ajutor de moașă fiind chiar soțul ei. (R.T.)

– Monalisa, cum e să fii mamă de cinci fete?

– E foarte frumos! E un dar de la Dumnezeu. Nu credeam că o să fiu mamă de cinci fete. Nu credeam că o să am cinci copii, dar Dumnezeu a lucrat atât de minunat în viața noastră, că ne-a dăruit aceste fete, și mă bucur foarte mult. Dar, bineînțeles, sunt și încercări, sunt și ispite, provocări – pentru că sunt cinci caractere tari. Este greu, dar ne bucurăm de fiecare zi petrecută cu ele.

– Știm că toate naşterile au avut loc acasă. De ce ai vrut să naşti acasă?

– Totul a început de la prima naștere. Noi am emigrat în Canada și am locuit acolo aproximativ cinci ani. În Canada am avut o primă sarcină pe care, din păcate, am pierdut-o. Experiența cu medicul ginecolog pe care l-am avut atunci a fost atât de dezagreabilă, încât am zis că dacă o să mai rămân însărcinată, vreau ceva mai uman. M-am simțit ca un număr într-o fișă. După ce am pierdut sarcina, nu cred că doctorița s-a uitat o clipă la mine, nu am simțit că regretă. Mi-a spus doar atât, că a fost o eroare genetică pe care corpul a respins-o și că e mai bine că am scăpat de așa o eroare genetică și că de acum să mă focusez pe viitor, dacă mai vreau să rămân însărcinată. Lucrul acesta m-a întristat foarte mult și mi-am dat seama că, dacă va fi să mai rămân însărcinată, vreau ceva diferit.

Preoteasa noastră de la biserica unde mergeam în Canada avea trei nașteri acasă – și niciodată nu mi-a spus ceva ca să mă influențeze, dar, văzându-mi frământările, mi-a zis în momentul în care am rămas a doua oară însărcinată că-mi recomandă ea pe cineva. Era moașa pe care o cunoștea de mult și cu care a născut și era foarte mulțumită. Am fost la un consult la moașa respectivă și mi-a plăcut atât de mult, mi-a plăcut stilul ei foarte uman de a mă privi, de a-mi evalua situația. Avea un cabinet foarte personalizat și foarte plăcut, în care chiar simțeai că ești acasă la tine. Te așezai pe canapea și începeai să-i povestești cum te simți, ce-ai mâncat, dacă ești bine. Te trata ca o mamă. Avea treizeci de ani de experiență în moșit, avea o experiență vastă și m-am simțit foarte confortabil. Și mi-am dat seama că vreau să nasc cu ea și ea să fie cea care să-mi urmărească nașterea.

„Vreau să nasc acasă!”

– În Canada se practică naşterea acasă?

– Numai pe coasta de vest şi în provincia în care am locuit, British Columbia, se întâmpla asta. În alte provincii îţi dădeau voie, dar nu erau asigurate medical, aşa că trebuia să plăteşti din buzunarul tău absolut tot, şi consultaţiile, şi naşterile, care oricum erau destul de scumpe, şi atunci lumea prefera să nască la spital şi să i se dea o moaşă din spital, cum este şi în Belgia. Dar provincia British Columbia asigura această opţiune, îți facilita nașterea acasă, cheltuielile îţi erau plătite direct de compania de asigurări. Şi atunci foarte multă lume apela la această alternativă.

Pentru mine, gândul să nasc acasă nu a venit imediat. I-am spus moaşei, pentru că ea m-a întrebat unde vreau să nasc: vreau să nasc acasă sau vreau să mă duc la spital? Eu i-am zis – pentru că veneam din România şi veneam cu mentalitatea că naşterea trebuie neapărat să se facă la spital: „Nu cred că mă simt confortabil să nasc acasă. Aş vrea totuşi să nasc la spital”. Mă gândeam că, ȋn cazul unei complicaţii, dacă ar fi survenit, medicul ar fi fost disponibil. Medicii cooperau foarte bine cu moaşele în Canada, deci nu era problemă. Moaşa mi-a zis: „Bine, este decizia ta. Cum te simţi tu cel mai confortabil, aşa să faci – şi eu te urmez, indiferent de ce decizie iei!”.

Mi-am făcut bagajul pentru spital, ţin minte că l-am făcut cam cu vreo săptămână înainte de naștere. În dimineaţa zilei când au început contracţiile, m-am uitat la soţul meu şi i-am zis: „Eu simt că pot să nasc acasă şi cred că am să-mi schimb opţiunea. Vreau să nasc acasă! Mă simt mai confortabil în spaţiul meu, în mediul meu”. Atunci soţul meu a sunat-o imediat pe moaşă. Moaşa a fost foarte încântată şi a zis că are absolut tot ce-i trebuie – avea şi tub de oxigen, şi scaun de născut, un scaun special, cilindric, din inox – şi a zis că vine cu toate, să nu-mi fac nici o grijă, că o să fie bine.

În momentul în care a venit moaşa, m-am simţit atât de confortabil în prezenţa ei şi mi-am dat seama că este decizia potrivită. A fost aşa, un îndemn interior, încât am ştiut că este bine ceea ce fac. M-am rugat foarte mult în perioada aceea şi a fost decizia cea bună. Şi chiar şi moaşa mi-a zis că pe toată perioada travaliului şi până am născut, s-a rugat pentru mine, s-a rugat la Maica Domnului să nasc cu bine, ea fiind catolică: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te! Ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”… Asta a fost prima mea experienţă de naștere acasă.

„Am născut în braţele soţului meu”

– A asistat şi soţul tău la naştere?

– Bineînţeles! Soţul meu a fost ajutor de moaşă pe toată perioada.

– A debutat în această meserie!

– Exact, a debutat în această meserie, în această practică. A fost o experienţă de neuitat. Nu aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu îndeajuns pentru ce experienţă a putut să-mi ofere. Şi bineînţeles că soţul meu a fost lângă mine permanent, m-a încurajat, îmi făcea masajele pe care le învăţase. Am născut în braţele soţului meu. Costel mă ţinea în braţe ca să-mi dea mai mult suport, că sunt anumite poziţii de născut şi este foarte bine şi indicat ca soţul să fie prezent, ca să poată să-ţi ofere acel suport, pentru că trebuie şi o putere fizică bărbătească – şi el a fost prezent şi m-a ajutat, şi, împreună cu el şi cu moaşa care era acolo, am născut.

Toți copiii i-am născut numai în braţele soţului meu, şi copiii au venit pe lume şi sub privirea lui. Am observat imediat după ce am născut şi ulterior cât de mult se pot transforma bărbaţii, atunci când sunt lăsaţi să fie implicaţi şi nu sunt îndepărtaţi. Pentru că este ceva atât de natural! Am observat că foarte mulţi se schimbă, se apropie mai mult de soţie, se apropie de copil, privesc altfel copilul. Există o uniune superbă atunci când, după naştere, tatăl îşi ia copilul, după ce a văzut durerile prin care trece mama ca să-l aducă pe lume. Eu eram în dureri şi mă cosea, că am avut rupturi şi trebuia să mă coasă, şi mă uitam cum soţul meu îşi ţine copilul în braţe, după ce s-a chinuit zece ore ca să mă susţină şi să fie lângă mine… Era o imagine foarte frumoasă!

– Constantin s-a specializat în timp ca moașă?

– Da, s-a specializat. La ultima naştere, la Xenia, i-a zis moaşa că dacă vreodată se hotărăşte să-şi schimbe meseria, ea-l primeşte ucenic. Știa deja cum merg lucrurile, participând la celelalte naşteri, îmi cunoştea stările, mă vedea, mă simţea, ştia ce trebuie să facă, ştia în ce poziţie vreau să stau, ştia unde vreau să mă maseze ca să-mi ușureze durerile… La nici o naştere nu a vrut să fie departe de mine, a vrut să fie foarte prezent. Şi asta a întărit legătura dintre el şi fete.

– Cum este să fii acasă, în mediul tău, după ce naști?

– Faptul că am fost acasă după ce am născut, că mă aflam în mediul meu, îmi dădea o stare de foarte multă pace şi linişte. Bine, bănuiesc că nu toate viitoarele mame vor putea să facă lucrul ăsta, nu toate se vor simţi confortabil să nască acasă, dar asta a fost pentru mine. M-am rugat, şi Dumnezeu nu a întârziat să-mi răspundă! Dar este foarte confortabil. Nu te mai deranjează nimeni, nu împarţi salonul cu cineva, nu e starea aia de răceală care se află într-o cameră de spital. Eşti acasă. Imediat te poţi duce să faci un duş. După ce am născut primul copil, moaşa m-a trimis să mă spăl, pentru că era foarte cald în apartament când am născut şi eram transpirată. Mi-a zis: „Du-te repede, fă un duş şi vino ca să-ţi iei copilaşul, să-l ţii în braţe!”. După care soţul meu a deschis o sticlă de şampanie – la toate cele cinci fete am avut câte o sticlă de şampanie, ţinută special pentru momentele astea, şi pizza!

Ce a fost frumos la prima naştere este că Părintele nostru duhovnic, care locuia foarte aproape de noi  – l-am anunţat imediat după ce am născut, şi în douăzeci de minute a venit, mi-a făcut rugăciunea femeii lăuze, a binecuvântat copilul, a stat un pic cu noi şi a plecat. Şi mi-am dat seama că e un lucru pe care, din păcate, mamele nu-l mai trăiesc, pentru că totul se întâmplă într-un mediu mult prea steril, dar naşterea nu este o boală.

– Dar, totuşi, trebuie cântărită bine decizia de a naște acasă…

– Absolut! Naşterile acasă nu sunt pentru oricine. În primul rând, trebuie o pregătire psihologică. Dacă nu eşti pregătită psihologic să faci acest pas, totul poate să decurgă destul de rău. În momentul în care eşti pregătită psihologic, lucrurile altfel se aşază. Bineînţeles că moaşa te evaluează: dacă bebeluşul e poziţionat cum trebuie, depinde şi de vârstă, dacă sunt complicaţii… Până la urmă alegerea este a ta, numai să nu fie complicaţii medicale. …

(fragment)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 176 (septembrie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI