Părintele Sofian Boghiu ‒ un duhovnic desăvârșit

†14 septembrie 2002 Este greu să cuprinzi în cuvinte sfinţenia. Este cu adevărat imposibil. Dar iată că acum, la 20 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Sofian Boghiu, stareţul Mănăstirii Antim, constatăm că mărturiile privind sfinţenia Părintelui ...

Părintele Sofian Boghiu ‒ un duhovnic desăvârșit

†14 septembrie 2002

Este greu să cuprinzi în cuvinte sfinţenia. Este cu adevărat imposibil. Dar iată că acum, la 20 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Sofian Boghiu, stareţul Mănăstirii Antim, constatăm că mărturiile privind sfinţenia Părintelui nu lipsesc. Aşteptăm minuni mari pentru a canoniza, dar ce minune poate fi mai mare ca învierea unui suflet din moartea păcatului, înviere pe care Părintele a săvârşit-o cu mii şi mii de oameni! Minunile săvârşite de Părintele ajunseseră fapte cotidiene în viaţa ucenicilor săi. Deși Părintele a trăit discret și a plecat la Domnul cu aceeaşi discreţie, totuși avem siguranţa că Domnul va fi Cel care îl va preaslăvi aşa cum numai El ştie să facă cu cei care l-au iubit, i-au purtat jugul, i-au urmat pe cruce şi au murit chemându-I numele. Părintele Sofian Boghiu, duhovnicul, a fost cu siguranţă unul din Sfinţii Bisericii Române din ultimul secol. (G.F.)

 

Părintele Constantin Coman

„Icoana Părintelui Sofian din sufletele noastre”

 – Părinte Constantin, anul acesta se împlinesc 20 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Sofian. Credeți că duhul Părintelui se face simțit și astăzi?

– Da. Slavă Domnului că, iată, facem pomenirea! Nu știm când au trecut cei 20 de ani… Duhul Părintelui este în multe chipuri prezent, mai întâi de toate este prezent în cei care au fost apropiați, ucenici, și în care s-a revărsat duhul Părintelui prin harul său preoțesc, prin harul său duhovnicesc. Pentru că așa a rânduit Dumnezeu, în iconomia Sa, ca între noi să existe comunicare, împărtășire ‒ iar când zic „împărtășire”, înțeleg o trecere a energiei, a harului, a duhului cuiva în celălalt. Din punctul acesta de vedere, există o prezență a duhului Părintelui în foarte numeroșii ucenici ai dânsului, cei mai apropiați și cei mai putin apropiați.

În al doilea rând, și poate cel mai important, duhul Părintelui, ca duhul marilor Părinți, marilor duhovnici, marilor oameni ai lui Dumnezeu, este prezent într-o comunicare neîntreruptă cu cei rămași, cu lumea, în general. Cred, și toți am crezut dintru început, că Părintele Sofian este bineplăcut în fața lui Dumnezeu, că are îndrăzneală la Bunul Dumnezeu și nu va înceta mijlocirile sale pentru noi, cei rămași. Prin urmare, duhul său, cu rugăciunile sale la Bunul Dumnezeu, ne va cerceta, ne-a cercetat și ne cercetează în continuare. Există, așa cum mărturisim în slujbele noastre, această neîntreruptă comunicare între cei rămași și cei plecați, când cei plecați se învrednicesc de îndrăzneală la Bunul Dumnezeu.

– Părintele a avut foarte mulți fii duhovnicești. Cum reușea să-i vorbească fiecăruia pe înțelesul său?

– Părintele Sofian, cum știți și dumneavoastră, era un om foarte smerit, era un om foarte răbdător, era un om foarte blând, era un om foarte pașnic, era un om foarte cuprinzător, era un om care îmbrățișa pe oameni și care avea capacitatea lărgirii inimii cf. II Corinteni 6:12, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Și nu e nevoie de un instrumentar foarte special ‒ eventual psihologic, cum se vorbește astăzi ‒ pentru a pătrunde în sufletul cuiva și, în consecință, pentru a spune ce trebuie fiecăruia, ci e nevoie de o empatie, adică de o deschidere și de o pătrundere reciprocă sufletească și duhovnicească. În consecință ‒ și aceasta era și marea noastră mirare ‒, la Părintele Sofian stăteau la rând, la spovedanie, de la ierarhi, mitropoliți, academicieni, medici, profesori, până la cei mai umili credincioși.

Părintele era același pentru toată lumea, ba chiar uneori ne intriga faptul că Părintele, un mare duhovnic, își pierde timpul cu oameni care, din estimările noastre, nu aveau așa mari probleme ca să fie îndrumați de un mare „specialist”. Gândeam că la dânsul ar trebui să se spovedească oameni cu probleme serioase, dar Părintele avea această aplecare asupra tuturor. Și a insistat foarte mult să reediteze testamentul Sfântului Antim Ivireanul și pe considerentul că Sfântul Antim Ivireanul, în testamentul său, se îngrijește ca mănăstirea să rămână în continuare un ajutor pentru cei neputincioși, pentru cei năpăstuiți, pentru cei săraci. Iar Părintele a împrumutat acest duh al Sfântului Antim, l-a perpetuat în viața dânsului, de aceea în jurul lui, tot timpul, erau oameni nevoiași. Și-a cultivat această dragoste, milostenie, inimă bună spre cei umili, față de care era foarte deschis, foarte apropiat.

Sigur că Părintele Sofian era și un om foarte pregătit. Teologic vorbind, era un om în care mustea duhul Bisericii, duhul Liturghiei, duhul imnografiei, duhul Părinților. Deși nu se arăta, deși nu făcea demonstrație de cunoștințele sale, de știința sa mare, era un foarte bun cunoscător. Lucrul acesta se vede în ceea ce s-a tipărit despre dânsul, în predicile dânsului, în jurnalul dânsului: deși discursul lui este simplu, este în egală măsură și foarte adânc. Chiar secvențele dânsului de umor sau de ironie sunt extrem de fine, deși Părintele, fiind un om bun, evita în mod special să judece oamenii. Prin urmare, avea toate darurile de la Bunul Dumnezeu ca să cuprindă nevoile fiecăruia în parte și să vorbească fiecăruia în parte.

De altfel, cum spun marii noștri Părinți, darul cel mare al oamenilor sfinți este capacitatea de cuprindere, îmbrățișarea. Cu cât îmbrățișează mai mult, cu atât cuprinde mai mult și cu atât este mai aproape de Bunul Dumnezeu, Care-i cuprinde pe toți. Deci un semn al sfințeniei cuiva este capacitatea de îmbrățișare, și mai ales capacitatea de a se defini prin îmbrățișare, nu prin separare. Iar Părintele Sofian îi îmbrățișa pe toți ‒ și pe cei pe care noi, probabil, socoteam că ar fi trebuit să-i osândească în vreun fel anume, fie că erau pătimași, fie că erau rătăciți de la credință. Nu socotea pe nimeni nevrednic de îmbrățișarea dânsului, nu judeca pe nimeni, și lucrul acesta, cum spuneam, e un mare dar al oamenilor sfinți.

 

„Un uriaș împodobit cu virtutea smereniei”

V-a vorbit despre suferințele prin care a trecut în perioada detenției?

– Nu. Se știe deja că toți cei care au trecut prin detenție și au fost oameni ai Bisericii, mari duhovnici, nu au vorbit despre asta. Personal, am încercat un interviu video spre sfârșitul vieții dânsului, dar am obținut foarte puține informații despre perioada detenției, mai deloc; ca, de altfel, foarte puține informații despre viața dânsului, în general. Era foarte zgârcit în a vorbi despre sine, dar avem aceeași mărturie și de la dânsul, ca și de la Părintele Stăniloae și de la alți mari duhovnici care au trecut prin închisoare, că experiența închisorii a fost una foarte binecuvântată pentru toți.

Pe de o parte, datorită solidarității cu cei care sufereau ‒ și a fost important că oamenii Bisericii, preoți, duhovnici, erau împreună închiși cu un număr important de români care au trecut în perioada aceea prin osânda închisorilor. Părintele Stăniloae și Părintele Sofian spuneau adeseori: „Nu puteau lipsi preoții și monahii de la închisoare, dacă un important segment al poporului era acolo!”. Dar despre detenția dânsului a vorbit foarte puțin, o spune în textele sale că a fost o perioadă binecuvântată. Toți s-au folosit, pentru că, pe de altă parte, a fost o cruce, iar experiența crucii, experiența suferinței, experiența jertfei te apropie de Bunul Dumnezeu.

Cum v-a format pe sfinția voastră ca duhovnic?

– Nu pot spune că m-a format Părintele, că m-aș fi bucurat să pot spune acest lucru. Nu pentru că dânsul nu a fost un foarte mare duhovnic, ci pentru că eu am fost un foarte „smerit” ucenic, ca să spun așa. Și ceea ce îmi reproșez este tocmai faptul că nu am exploatat suficient de mult relația cu dânsul. Din respect pentru timpul dânsului, nu m-am apropiat pe cât aș fi făcut-o acum, la maturitate, ca persoană de persoana lui, deși am avut și o relație personală. Sigur, am primit o formare printr-un fel de predanie neformală, neexplicită, așa cum se întâmplă în Biserica noastră, și Îi dau slavă lui Dumnezeu că printre Părinții duhovnicești mari pe care i-am întâlnit în această viață, printre primii, dacă nu chiar primul, se numără Părintele Sofian. Pentru că, o bună perioadă de timp, începând cu anul venirii mele de la Atena, în ʼ84, și până când Părintele a trecut la Domnul, în 2002, am fost sub epitrahilul dânsului împreună cu familia mea. Și am preluat de la dânsul darul duhovniciei, atât cât am fost de treaz, atât cât am fost capabil, atât cât mi-a îngăduit capacitatea mea de asimilare.

M-a influențat foarte mult în ceea ce ținea un pic și de firea mea ‒ pentru că am moștenit de la părinții mei, și de la tata în mod special, un dar mare al Părintelui Sofian: acela al blândeții și al îmbrățișării cu îngăduință a oamenilor, și a îngăduinței față de păcate și față de căderi, ceea ce e foarte important. Nu-l supăra nimic pe Părintele la spovedanie, cu excepția mărturisirii faptului că judeci oamenii. Restul păcatelor, cât de grele ar fi fost, cât de urâcioase ar fi fost, Părintele nu se supăra și cu multă îngăduință trecea peste ele. Lucrul acesta l-am moștenit și eu și-l predau mai departe. Nu sunt toți duhovnicii de acord cu această abordare, dar era o trăsătură caracteristică a Părintelui Sofian această foarte mare îngăduință față de slăbiciunile omenești. Lucrul acesta eu l-am luat ca fiind un reflex al bunătății dumnezeiești, că și Dumnezeu e bun și îngăduitor cu căderile și păcatele noastre, care sunt mari și urâcioase.

Îmi reproșez mereu, și în cazul dânsului, ca și în cazul altor Părinți pe care i-am cunoscut, că nu am fost întotdeauna suficient de treaz, suficient de lucid ca să asimilez cât mai mult posibil și să mă folosesc cât mai mult din întâlnirile cu dânșii și din darurile lor, care erau uriașe. Părintele Sofian, cel puțin, așa cum îmi apare acum, la o oarecare distanță de timp, a fost un uriaș. Dar un uriaș împodobit, sigur, cu marea virtute a smereniei și cu marea virtute a iubirii nearătării. Îmi aduc aminte că, în perioada aceea a mișcărilor din ʼ89-ʼ90, când noi am tras de duhovnici să vină la București și să ne vorbească, să iasă la televiziuni, să vorbească în presă, să vorbească la radio, și dânsul a ieșit, dar ieșirile dânsului nu au rămas. A fost o persoană care știa să nu se arate, prezența dânsului să nu fie demonstrativă. Avea marele dar al prezenței nearătate, adică nu dorea și făcea tot posibilul ca prezența dânsului să fie foarte puțin luată în seamă. Părintele Sofian a fost unul din astfel de mari Părinți, și aceasta e una dintre marile virtuți ale sale.

 

„O prezență foarte delicată”

– Ne-ați spus că-l supăra judecarea aproapelui. Dar ce-l bucura pe Părintele Sofian?

– Îl bucura să nu-i judeci pe ceilalți! Asta îl bucura foarte mult. Dar sigur că mai toți suntem afectați de slăbiciunea aceasta, de ispita aceasta a judecării celorlalți. Îl bucura foarte mult respectul deosebit față de cei mai mari, față de episcopi, față de Preafericitul Patriarh al vremii respective, Patriarhul Teoctist. Fuseseră colegi și foarte apropiați, dar avea un comportament și o atitudine atât de respectuoasă, atât de atentă, atât de discretă față de dânsul! Ei, comportamentul acesta cuviincios, discret, îl bucura foarte mult. Acum, sigur, lucrul acesta ține și de firea omului, de educație, dar ține și de gradul înduhovnicirii sau chiar al îndumnezeirii. Pentru că, așa cum descrie Părintele Stăniloae chipul sfântului, sfântul este caracterizat de această capacitate extraordinară de a fi o prezență foarte delicată, foarte discretă, foarte inofensivă, care face loc tuturor și nu ocupă spațiu, ca să spun așa. Acesta era Părintele Sofian.

Am auzit că ar fi avut momente în care se mai supăra, dar eu nu l-am văzut supărat niciodată.  Mi-a spus unul dintre colegi că, la un moment dat, l-a supărat ceva în biserică și chiar a ridicat tonul, ceea ce nu-mi pot închipui. Eu nu l-am cunoscut în această ipostază. Eu, dacă l-am mâniat cu ceva, l-am mâniat cu participarea mea într-un fel anume la evenimentele din ʼ89. Sigur că, pe atunci, făceai, nu făceai lucrurile, dar se zvonea foarte mult despre fiecare în parte ‒ păcat care continuă până în zilele noastre. Oamenii nu au curajul să vorbească public, pe față, oficial, și vorbesc foarte mult pe la colțuri și pe culoare. Și atunci, a ajuns la dânsul că eu aș fi între răzvrătiți, împreună cu studenții. Când m-am dus la dânsul, i-am povestit că, deși într-adevăr eram foarte prezent și foarte activ, totuși nu mă răzvrăteam împotriva nimănui. Îmi asimilam și eu momentul acela ca un moment în care suntem chemați să schimbăm în bine ceea ce nu era bine. Și un lucru pe care am ținut să i-l spun, pentru că dânsul se supărase crezând că sunt în fruntea unor derbedei, a fost: „Nu, Părinte, aceștia sunt cei mai buni dintre studenți, au conștiința cea mai trează!”, cei care au avut niște inițiative la vremea aceea.

Asta îl supăra pe dânsul, gândul că eu aș fi putut fi între răzvrătiți, adică să mă port necuviincios cu mai marii noștri, indiferent din ce categorie ar fi făcut parte. Îl bucura să ne purtăm cuviincios, frumos, respectuos. Dânsul era, din punctul acesta de vedere, o icoană.

Și, dacă tot vorbim de icoană, putem spera într-o canonizare apropiată a Părintelui Sofian?

– Eu am înțeles că este luat în calcul pentru anul 2025. Bunul Dumnezeu, iată, a dat gând Prefericitului Părinte Daniel și Sfântului Sinod ca, la 100 de ani de la dobândirea statutului de patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române, adică în 2025, să fie trecuți în rândul Sfinților mai mulți Părinți înduhovniciți, între care, din Mitropolia noastră, am înțeles că sunt luați în calcul Părintele Stăniloae și Părintele Sofian.

Înțeleg că se pregătesc dosarele de canonizare, se pregătesc slujbele, ceea ce este foarte frumos. Eu, unul, și familia mea, soția mea și cei din jur, suntem foarte bucuroși pentru faptul că ne-am străduit, după trecerea dânsului la cele veșnice, să-i publicăm moștenirea, tot ce s-a putut aduna din predicile sale, din cuvintele sale, din jurnalul său, din publicațiile sale. Am tipărit o monografie a Părintelui Sofian, care s-a vrut la vremea aceea contribuție la o icoană a Părintelui Sofian din sufletele noastre, a credincioșilor și fiilor săi duhovnicești. Și, iată, acum ne bucurăm să auzim că toate aceste demersuri ne vor aduce în postura de a avea în fața noastră icoana unui sfânt!

 

Virgiliu Gheorghe, bioetician

„Părintele era omul libertății”

Cum l-ați cunoscut pe Părintele Sofian și care sunt primele amintiri legate de sfinția sa?

– Era undeva prin ʼ91. O prietenă bună tot venea să-mi povestească despre Dumnezeu ‒ eu nu prea aveam treabă cu Biserica, deși Revoluția produsese cumva o întoarcere către Dumnezeu ‒ și prietena mea, care se spovedea la Părintele Sofian, zice: „Nu vrei să te spovedești și tu?”. Zic: „Da, da”. Nu știam prea bine ce înseamnă. „Mergem la Părintele Sofian”. „Mergem!”. Nu știam nimic de Părintele Sofian. Și, când m-am dus și am început spovedania, am fost uimit de blândețea lui. Era prima oară când întâlneam un astfel de om ‒ un om care te copleșea, fără să ostenteze cu nimic, fără să impună nimic. Simțeai că te proiectează într-o altă zonă, mai aproape de Dumnezeu, o zonă în care te simțeai descoperit, ca și cum un ochi de sus vedea până în adâncul tău, iar tu, acolo, dacă te uitai, nu găseai ce trebuie.

Atunci, vorbind cu Părintele, am început să înțeleg că există păcate mari, despre care nu știam nimic. Practic, deschiderea vieții mele duhovnicești s-a petrecut la întâlnirea aceasta, la prima mea spovedanie la Părintele Sofian. Cu Părintele ți-era rușine să spui că ai făcut un păcat despre care conștientizai că e păcat, mai degrabă preferai să nu-l faci. Și atunci, automat, începeai să te cureți de patimi. Cum conștientizam un păcat, cum mergeam și-l spuneam. Părintele, cu mare blândețe și fără duh de judecată, primea spovedania și se ruga pentru tine cu mare durere și cu mare dragoste. Se vedea că se roagă, îl simțeai ca pe un părinte care te ajută, care ia împreună cu tine greutățile urcușului duhovnicesc și ale curățirii de patimi. Părintele era un duhovnic desăvârșit.

Părintele Sofian, fiind contemplativ, te atrăgea pe calea aceasta a rugăciunii, a contemplației, a lucrării lăuntrice, deși noi atunci eram oameni activi, studenți în A.S.C.O.R., iar el a fost suportul nostru duhovnicesc. Practic, pe spatele lui s-a ridicat A.S.C.O.R.-ul și el l-a dus duhovnicește, pentru că Părintele dădea binecuvântările cele mari: pentru punerea crucilor în Piața Universității, pentru conferințele care s-au făcut, pentru toată lupta din anii respectivi. Fără Părintele Sofian nu cred că s-ar fi putut întâmpla lucrurile acelea.

– Ce a contat mai mult: pregătirea intelectuală sau cea duhovnicească în relația cu Părintele Sofian?

– El avea și o pregătire intelectuală ‒ făcuse Facultatea de Teologie, făcuse Facultatea de Arte Plastice, a fost pictor ‒, dar cred că ceea ce a contat a fost viața lui duhovnicească, îmbunătățirea duhovnicească la care a ajuns, duhul de rugăciune pe care l-a moștenit de la Părintele Ioan Kulîghin, care venise din Rusia și a fost apoi mucenicit. Pentru că și duhul acesta al Rugăciunii se transmite, se învață, se lucrează. Și Părintele Sofian avea această înclinație către Rugăciunea lui Iisus, pe care o propovăduia cum putea, cu multă discreție.

Deși eu cred că avea Rugăciunea, Părintele nu lăsa să se vadă lucrul acesta. Și de unde știam că avea Rugăciunea? Pentru că, țin minte, mergeam la el la spovedit și simțeam că nu aș mai pleca. Fără să vorbim; mă bucuram doar să stau acolo, lângă el, simțeam că mă hrănește pacea lui. Simțeam în el și prin el prezența lui Dumnezeu. Aveai o mare mângâiere, o mare bucurie, te simțeai curățat numai prin faptul că stăteai în preajma Părintelui.

Ce sfaturi v-a dat despre Rugăciunea inimii?

– Părintele nu era deloc intruziv, nu era un om care să forțeze ceva. Era atât de blând, că odată i-am spus un lucru care nu i se părea lui cum trebuie, și mi-a zis doar atât: „Dacă altfel nu puteți…”. Și acum țin minte cuvintele acestea. Nu a zis nu. Părintele niciodată nu forța nimic. Era omul libertății. Poate asta m-a și ajutat foarte mult, că și eu sunt foarte liber din fire și cred că, dacă aș fi avut un duhovnic mai dur, nu știu dacă m-ar fi convins. Dar Părintele nu te convingea ținându-ți o predică; el te convingea prin rugăciunea lui, te convingea prin tăcerea lui ‒ o tăcere care vorbea. Când voia să spună ceva, era foarte discret: îți sugera. Și, dacă nu înțelegeai prima oară și cădeai ‒ și mi s-a întâmplat! ‒, a doua oară înțelegeai, pentru că aveai experiența că, nefiind atent la semnele acestea mai discrete ale Părintelui, puteai să o pățești.

 

„Dascăl al Rugăciunii”

Deși era foarte discret și foarte tăcut, totuși a marcat puternic societatea vremii sale.

– Cred că Părintele a fost unul din oamenii care a marcat viața duhovnicească a Bucureștiului în măsura cea mai mare la perioada respectivă. Se pare că și Preafericitul Patriarh Teoctist se spovedea la el; s-au spovedit și alti episcopi. A influențat mult viața duhovnicească, pentru că, vedeți, spune Sfântul Serafim din Sarov: „Când cineva dobândește pacea, mii se mântuiesc în jurul său”. Părintele Sofian era un om care a dobândit pacea. Nu l-am auzit vreodată să vorbească de rău pe cineva. Eu mai criticam, în general, anumiți oameni care luptau împotriva Bisericii, iar Părintele tăcea şi se ruga cu durere. O singură dată, când a fost vorba de ceva foarte grav, l-am auzit spunând: „Câinii, domnul Virgil, latră, latră… Lăsați-i să latre”. Acesta a fost cuvântul cel mai dur pe care l-am auzit în viața mea de la Părintele.

Părintele avea dragostea în chip desăvârșit. Așa simțeam, și așa simt după ani și ani de zile. Au trecut 20 de ani, iată, de la trecerea lui la Domnul, și simt tot mai intens că am avut șansa să mă spovedesc la un Sfânt.

Îi cereți ajutorul în rugăciune?

– Noi, românii, avem această problemă; grecii sunt cu totul altfel, ei foarte repede recunosc sfințenia. La noi, parcă trebuie să stai 100 de ani ca să ajungi să recunoști sfințenia unui om! Și cred că e o neîncredere în noi la nivel de neam. Parcă nu am crede că noi putem să avem sfinți! Îi proiectăm undeva, foarte departe, dar eu cred că mulți dintre Părinții noștri sunt sfinți. Vă mărturisesc că de ani de zile îl pomenesc pe Părintele Sofian la sfinți, ca și pe Părintele Dionisie de la Colciu la care m-am spovedit, dar şi pe Părintele Cleopa, pe care l-am întâlnit, sau pe Părintele Paisie Olaru, despre care, iarăşi, am încredinţarea că este sfânt. Dar aceasta este raportarea mea personală.

Dintre sfaturile pe care vi le-a dat, care v-a fost de cel mai mare folos?

– În general, contactul meu cu Părintele era doar la spovedanie, mai rar veneam să-i cer sfatul. Mi-era foarte greu să-l caut, pentru că era așa de asaltat de oameni, încât mi-era tare milă pentru suferința lui. Erau mulți dintre cei care se spovedeau la el care-l țineau ceasuri la rând, ca să-i povestească despre tot felul de lucruri, iar Părintele, cu multă răbdare, stătea pe un scăunel și-i asculta până târziu, după miezul nopții, încât a ajuns de și-a distrus coloana. Era sfârșit, săracul. Odată știu că i-am zis: „Părinte, pomeniți-mă, vă rog, că am ispite!”. „Domnul Virgil, dar vă arăt pomelnicul meu… Vă pomenesc, dar trebuie să vă rugați și dumneavoastră!”. Părintele era un dascal al Rugăciunii și cred că aceasta este calea cea mai adevărată, cea mai directă, cea mai sigură: să te rogi, să te smerești, să faci ascultare. Inevitabil, în relația duhovnicească cu el, mergeai pe drumul bun; el doar te ghida ușor, delicat, discret, iar tu te îndreptai.

Părintele era un om foarte smerit. Nu dădea lecții teologice, deși citea teologie. Când l-a citit pe Sfântul Siluan Athonitul, mi-a zis: „Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme! Vă rog să o citiți!”. Citea când avea puţin timp, scria, răspundea la scrisori; avea o activitate prin care aducea multă mângâiere oamenilor.

Când vorbea despre Maica Domnului sau despre Mântuitorul, începeau să-i curgă lacrimi. Nu lacrimi de emoție pietistă, ci pur și simplu cred că avea darul lacrimilor. Cuvintele Părintelui la predică erau foarte simple, dar ele izvorau dintr-o trăire care te marca. Îți mergeau la inimă și te schimbau ‒ pentru că era cuvântul lui Dumnezeu, era un cuvânt trăit, mărturisit din experiență, dintr-o viață foarte curată. Cred că Părintele era un om care pășise către desăvârșire. Noi, ucenicii lui, simțeam lucrul acesta, dar nu realizam până la capăt. Așa cum este cu marii Sfinți, îi acoperă Dumnezeu de nu poți să realizezi în clipa respectivă că „Eu stau de vorbă cu un sfânt care o să ajungă în calendar!”.

 

Maria Mirea, iconar

„Am convingerea că Părintele este sfânt”

– Doamna Maria, cum l-aţi cunoscut pe Părintele Sofian?

– Pe Părintele Sofian l-am cunoscut în 1984, printr-o întâmplare minunată. Venisem de la Târgu Mureş la Bucureşti pentru examenul de admitere la facultate, secția de Sculptură. Şi, înainte de a veni la Bucureşti, mi-am dorit foarte mult să mă spovedesc. Aveam cumva în minte ceea ce învăţasem de la lecţiile de Istorie, şi anume că Ştefan cel Mare, înainte de fiecare război, se spovedea şi se împărtăşea împreună cu toată oastea. Având această convingere, eu mi-am dorit foarte mult să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc, că plecam oarecum ca la război ‒ era o mare încercare examenul de intrare la facultate: erau câte şapte locuri pe ţară şi foarte mulţi candidaţi, cel puţin zece pe loc.

Pe atunci mă spovedeam la un Părinte bătrân din Târgu Mureş. Şi, pentru că m-am simţit nepregătită, am tot amânat ziua plecării, până când am ajuns la biserică cu câteva ore înainte de tren. Când i-am spus Părintelui că vreau să mă spovedesc, mi-a spus să vin altă dată, că el atunci trebuie să plece undeva neapărat şi n-are nici un pic de timp la dispoziţie. Aşa încât am plecat la Bucureşti foarte, foarte necăjită, pentru că nu cunoşteam pe nimeni aici la care să mă spovedesc. Și mă gândeam că tare mi-aş dori să găsesc un Părinte bătrân, cu părul şi cu barba albe, care să fie foarte blând şi bun, şi să mă asculte şi pe mine, că aveam mare nevoie.

Odată ajunsă în București, la un moment dat am luat tramvaiul. Și, cum eram eu cu gândul că trebuie să mă spovedesc, când am ajuns cu o staţie înainte de Piaţa Unirii, lângă Biserica Sfântul Nicolae, am simţit aşa, ca şi cum cineva m-ar fi luat de guler şi m-ar fi împins de la spate să cobor. Aveam trei variante: cea mai la îndemână era să intru în Biserica Sfântul Nicolae; a doua era să mă duc la Patriarhie, care era, la fel, foarte vizibilă și foarte aproape. Însă mi-am amintit de Mănăstirea Antim că este undeva, prin preajmă, numai că nu ştiam foarte precis unde. Am mai întrebat şi, în sfârşit, am ajuns acolo. Şi, când am intrat în biserică, m-am uitat aşa, lung, să-l văd pe Părintele acela pe care-l căutam. Mai întâi l-am văzut pe Părintele Adrian, însă nu am simţit o atracţie deosebită față de dânsul, şi apoi l-am văzut pe Părintele Sofian, care strălucea, strălucea foarte tare, aşa cum spun toţi cei care l-au cunoscut.

Era sfârșitul vecerniei și Părintele Sofian a început să miruiască. M-am aşezat şi eu la rând şi l-am întrebat, cu mari emoţii, dacă mă poate spovedi. Și Părintele a spus: „Uite, stai puţin acolo, în strană, să termin de miruit, şi te spovedesc”. Nu mâine, nu poimâine ‒ atunci! Atunci, când aveam cea mai mare nevoie! Aşa l-am cunoscut eu pe Părintele. Și, după ce l-am găsit pe Părintele, nu am mai vrut să plec de lângă sfinţia sa.

Pe urmă, am stat o lună de zile la Bucureşti şi am făcut pregătire pentru examen, dar am aflat că anul acela nu este secție de Sculptură decât la Iaşi. Era ultimul loc unde mi-aş fi dorit să ajung şi m-am dus plângând la Părintele, pentru că n-aş mai fi vrut să plec de lângă dânsul. Iar Părintele mi-a spus să mă duc şi să-mi fac datoria. Şi aşa a trebuit să fac, pentru că am intrat la facultate şi a trebuit să plec la Iaşi. Dar în cei patru ani de facultate n-am scăpat nici un prilej să vin la Bucureşti atunci când mi se făcea dor de Părintele, şi asta se întâmpla foarte des.

 

„Ori de câte ori se ruga, se întâmplau minuni”

– Cum era să te spovedeşti la Părintele Sofian?

– În primul rând, Părintele avea o răbdare infinită şi o putere extraordinară. Eu, de obicei, rămâneam ultima la spovedanie, pentru că Părintele, sărăcuţul, mai ales când erau sărbători şi era multă lume, spovedea până pe la 3-4 dimineaţa, iar mie-mi venea foarte greu să știu pe cineva că așteaptă în spatele meu, arzând de nerăbdare. Într-o bună zi, săracul Părintele a terminat spovedania la ora 7 dimineața, s-a dus până la chilie zece minute şi s-a întors să înceapă Sfânta Liturghie!

Avea răbdare infinită cu fiecare, nu grăbea pe ni­meni Părintele. Şi te simţeai cumva ca pruncul în braţele mamei. Prin răbdarea aceasta te ajuta să te deschizi. Eu aveam ceva probleme, îmi venea foarte greu să mă deschid şi, dacă Părintele nu ar fi avut atât de multă răbdare, n-aş fi reuşit.

– Pentru că sunteţi şi pictor, aş vrea să ne vorbiţi despre figura iconică a Părintelui. Există persoane care s-au convertit doar văzându-i chipul.

– Aşa este, chiar am asistat la o astfel de convertire! Au venit nişte prieteni din Anglia la Părintele aducând cu ei un japonez. El, săracul, n-a înţeles nimic din ce s-a discutat acolo, evident, neştiind limba, dar după ce a ieşit de la Părintele, le-a spus prietenilor mei că ar vrea să se boteze, pentru că nu a văzut niciodată un chip atât de luminos şi de plin de pace şi de bucurie ca al Părintelui.

Și nu a fost singura întâmplare de genul acesta. Au mai fost şi alţi oameni străini de credinţa noastră care, doar văzându-l pe Părintele, şi-au dorit să ajungă la Ortodoxie. Ştiu că a botezat un arab ‒ pe acesta l-am cunoscut personal şi chiar am fost martoră la botez.

– Părintele Sofian era numit „duhovnicul Bucureştiului”. Cum credeţi că a cucerit atâtea persoane, din toate categoriile sociale?

– Părintele avea o simplitate extraordinară. Vorbea cu foarte multă adâncime, dar şi cu foarte multă claritate, în așa fel încât înţelegea toată lumea: de la oamenii cei mai simpli până la intelectuali. Cuvântul Părintelui era viu şi ajungea în primul rând în inimile oamenilor, indiferent de pregătirea lor intelectuală. Vorbea cu foarte multă emoţie, cu foarte multă căldură. Ţin minte că, în timpul unei predici, când vorbea despre Măicuţa Domnului, pe Părintele l-a podidit plânsul.

Părintele trăia fiecare cuvânt pe care-l spunea, şi era într-o relaţie de foarte mare dragoste faţă de Maica Domnului, faţă de Mântuitorul, de sfinţi, într‑o relaţie foarte apropiată cu ei, şi reuşea să transmită şi celorlalţi căldura aceasta. Părintele era viu şi avea un cuvânt pentru orice om, din orice categorie socială.

– Îi cereţi ajutorul în rugăciune?

– Da. Eu am convingerea că Părintele este sfânt. Când trăia Părintele, nu ştiu dacă noi ‒ sau cel puţin eu ‒ ne dădeam seama că este sfânt. Oricum, vedeam că, ori de câte ori se ruga, se întâmplau minuni. Or, minunile acestea erau într-o aşa ordine a firescului, încât parcă nu înţelegeai că sunt nişte minuni foarte mari, de fapt.

După ce a plecat dintre noi, mi-am dat seama că Părintele a fost o mare, mare excepţie, şi abia atunci am început să înţeleg amplitudinea minunilor care se întâmplau. Dar, pentru că se întâmplau aproape zi de zi, păreau foarte fireşti.

 

„Singura prezenţă vie şi luminoasă din biserică”

Acum, ce aş putea să amintesc eu legat de ultima întâlnire cu Părintele. După ce Părintele a adormit întru Domnul – eu lucram la Mănăstirea Secu în perioada aceea, la restaurarea catape­tes­mei şi, când am fost anunţată, am şi plecat. Am ajuns în seara aceleiaşi zile în Bucureşti. Părintele era depus în capela Mănăstirii Antim şi avea mâinile calde şi moi, de culoarea cerii curate de albine. În noaptea aceea s-a făcut privegherea, pentru că a doua zi urma să aibă loc înmormântarea Părintelui. Eu aveam la mine nişte metanii pe care mi le dăruise Părintele la un moment dat, metaniile sfinţiei sale și, la ora 5 dimineaţa, am îndrăznit să sărut mâna Părintelui şi să apropii metaniile de mâinile sfinției sale, aşa, ca o ultimă binecuvântare. În clipa aceea am simţit că mâinile Părintelui miroseau discret a mir.

I-am mai sărutat o dată mâinile Părintelui pe la ora 8, înainte de începerea Sfintei Liturghii, şi atunci aveau un miros foarte, foarte clar de mir. Şi, în timpul Sfintei Liturghii, s-a întâmplat ceva ce a făcut pe toată lumea din biserică să freamăte, pentru că la un moment dat s-a simţit o mireasmă de busuioc atât de puternică în biserică, încât toți au început să se uite în toate părţile și să se întrebe de unde vine mireasma aceea. Era ca şi cum ar fi intrat un car cu busuioc în biserică, deși prin preajmă nu era nici măcar un bucheţel de busuioc!

După ce s-a terminat Sfânta Liturghie, au venit jandarmii buluc în biserică şi s-au ocupat de evacuarea oamenilor. Atunci am spus în sinea mea că, dacă o să mă poftească şi pe mine afară, am să mă duc, n-o să mă împotrivesc, pentru că nu era momentul să mă împotrivesc. Și am rămas lângă scaunul arhieresc, iar jandarmii au evacuat biserica, dar nici nu s-au uitat spre mine. După ce a ieşit toată lumea din biserică, m-am gândit că este ultimul moment în care mai pot să-mi iau rămas bun de la Părintele, și m-am apropiat de catafalc şi am sărutat mâna Părintelui. În momentul acela, mâinile Părintelui miroseau a mir atât de pregnant, ca şi cum cineva ar fi turnat mir cu găleata pe mâinile sfinției sale!

Ce mai pot să spun este despre chipul Părintelui, pentru că toată lumea spunea că Părintele zâmbeşte, însă mie mi s-a părut, pentru prima dată în viaţă, că văd atunci chipul unui om fericit. Era o fericire pe chipul Părintelui care se amplifica pe măsură ce se săvârșea Sfânta Liturghie, şi Părintele părea atât de viu, încât nu m-ar fi mirat dacă s-ar fi ridicat de acolo în momentul acela. Părea mult mai viu decât noi toţi: singura prezenţă vie şi luminoasă din biserică.

 

                                                                                                                         Material realizat de

                                                                                                             Raluca-Mihaela Tănăseanu