„Să-I facem loc lui Hristos în inima noastră!”

Părintele Ilarion de la Crucea În cuvântul Părintelui Ilarion aflăm o radiografie extrem de fidelă a căderii lumii noastre, făcută cu durerea pe care numai dragostea cea mai mare o poate naște. Aflăm astfel despre sădirea duhului lumii prin patimi în ...

„Să-I facem loc lui Hristos în inima noastră!”

Părintele Ilarion de la Crucea

În cuvântul Părintelui Ilarion aflăm o radiografie extrem de fidelă a căderii lumii noastre, făcută cu durerea pe care numai dragostea cea mai mare o poate naște. Aflăm astfel despre sădirea duhului lumii prin patimi în inimile noastre, dar și despre Crucea fără a cărei asumare nu există Înviere. Și iată, smerenia o numește Părintele ca soluție, cea prin care omul bolnav de păcat al lumii noastre se poate izbăvi. Avem în față, așadar, o chemare extrem de lucidă la trezirea spirituală, la discernământ, într-o lume în care contrafacerea și minciuna ajung să se generalizeze, anunțând parcă apropierea timpurilor din urmă. (G.F.)

Părinte Ilarion, vedem că Mântuitorul ne îndeamnă în Sfânta Evanghelie: „Oricine voiește să vină după mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” Marcu 8:34. Ce înseamnă a-ți lua crucea și de ce ne este atât de greu să ne lepădăm de noi înșine?

– E un cuvânt fundamental, și aș îndrăzni să spun că, în același timp, e un cuvânt pe care-l ignorăm foarte ușor. Mărturisirea lui Hristos e mai mult decât o mărturisire prin cuvânt: presupune mărturisirea integrală. De aceea, viața noastră trebuie să devină hristocentrică. În tot ceea ce gândim, în tot ceea ce vorbim, în tot ceea ce facem trebuie să fie prezent Hristos. Gândul la Hristos trebuie să fie un gând permanent. A te lepăda de sine presupune exact această renunțare la sine: nu mai ești tu pe primul loc, nu mai ești tu centrul atenției tale. Centrul atenției tale nu mai este propria persoană, ci Hristos. De ce nu facem acest lucru? Pentru că ne iubim pe noi mai mult decât pe Hristos și decât pe cel de lângă noi.

Iubirea de sine e cel mai mare păcat. E o condiție bolnavă; omul care s-a rupt de Dumnezeu este un om bolnav. Această boală a intrat în om de la căderea lui Adam și a Evei, pentru că momentul căderii este marcat de momentul în care omul rupe legătura de dragoste cu Dumnezeu. Este momentul în care omul vrea și altceva în afară de Dumnezeu: vrea să gândească fără Dumnezeu, vrea să lucreze fără Dumnezeu, vrea să se bucure de viață fără Dumnezeu. Până la cădere, omul era într-o legătură integrală și permanentă cu Dumnezeu. Nu exista o cugetare în afară de Dumnezeu, nu exista o respirație, aș putea să spun, fără Dumnezeu. Era o legătură totală, o legătură de dragoste ca atunci când iubești pe cineva și nu te mai poți despărți de el niciodată. Persoana pe care o iubești îți umple toată viața, ți-o împlinește. Nu-ți mai trebuie altceva.

Se poate duce și o altfel de existență: pe cont propriu. Să fii autonom față de Dumnezeu. Adam a căzut din neascultare, din iubire de sine. Și-a descoperit sinele, pe care l-a pus deasupra lui Dumnezeu, și acest lucru îl trăim noi de la cădere și până acum. Ruptura de Dumnezeu s-a adâncit de-a lungul istoriei, mai ales în perioada modernă, când, datorită creativității ‒ pe care tot Dumnezeu i-a dat-o ‒, omul a început să se creadă stăpânul creației, nu pentru că Dumnezeu i-a dăruit această creație pentru a fi stăpân peste ea, ci pentru că el s-a făcut stăpân peste ea. Pentru că, pentru omul modern, creația nu are stăpân. El este stăpân. Nu este Dumnezeu Cel care a făcut tot ce este în jurul nostru, ci noi înșine, ca și cum ne-am fi însușit, într-un mod fraudulos, tot ce este în jur. Din acest motiv, noi nu-L mai urmăm pe Hristos, pentru că noi nu mai avem nevoie de Hristos. Considerăm că toată creația este la dispoziția noastră. În plus, am creat o tehnologie care ne face viața confortabilă, în aparență; ne creează un confort de zi cu zi în care ne-am moleșit toate simțurile și toată gândirea și suntem ceea ce suntem în ziua de azi.

A-ți lua crucea este exact ceea ce nu-și dorește acest om, omul modern. Pentru că crucea presupune să suporți ceea ce nu-ți convine, iar un disconfort ‒ o confruntare cu lucrurile pe care nu le dorești, o suferință, o jertfă. Noi însă nu dorim nici un fel de disconfort. Fugim de suferință, de durere, fugim să găsim un remediu, dar nu la Dumnezeu, ci un remediu imaginat de noi. Din acest motiv, spitalele sunt pline; din acest motiv, toată planeta a ajuns un imens spital. Noi suntem profund bolnavi și nu vedem că doctorul este doar Hristos. Și căutăm orice alt remediu în afară de Hristos, pentru că Hristos înseamnă Cruce. Hristos S-a jertfit și ne îndeamnă și pe noi să-L urmăm, acceptând Crucea, adică să ne răstignim propriile noastre patimi. Dar acesta este un lucru foarte neplăcut, de care fugim cât ne țin picioarele.

„Drumul vieții este Hristos”

– Ați cunoscut oameni care au reușit să se lepede de sine și să-și ia crucea?

– Sigur că da: toți sfinții pe care îi știm, care sunt în sinaxare, dar și mulți sfinți pe care nu îi știm, doar Dumnezeu îi știe. Avem, iată, un exemplu apropiat de perioada noastră ‒ sfinții închisorilor, oameni care în închisoare au primit crucea și care au știut că, de fapt, ei suferă pentru Hristos, și s-au dăruit cu totul, s-au jertfit cu totul pe altarul dragostei lui Hristos. Pentru că avem acest potențial al jertfei. Numai că este o alegere. Noi, ceea ce facem în fiecare clipă este o permanentă alegere. De pildă, mă confrunt cu cineva, cu un om care mă agresează într-un fel sau altul, prin cuvânt, prin comportament, și am o alegere: pot să mă rog pentru el sau pot să-i întorc cuvintele și să-i răspund cu aceeași monedă. Este o alegere, da? Deci în fiecare clipă alegem în ce parte suntem, ai cui suntem, prin comportamentul și prin reacțiile noastre. Trebuie să avem această înțelegere, să știm cine suntem și care este drumul nostru. Spun Sfinții Părinți că, de fapt, nu sunt decât două drumuri mari și late: un drum al vieții și un drum al morții. Iar drumul vieții este Hristos.

„Eu Sunt Calea, Adevărul și Viața” Ioan 14:6. Orice alt drum care nu duce către Hristos duce către ce? Duce către moarte. Noi, oamenii, în mod inconștient, atunci când nu-L urmăm pe Hristos, urmăm un drum al morții. Iar lucrul acesta nu mai pare deloc evident pentru omul contemporan, pentru că suntem rătăciți, suntem plini de filozofii, de ideologii care ne fac să-L scoatem pe Hristos din zona noastră de interes. Întreaga cultură europeană la momentul acesta este o cultură care L-a izgonit pe Hristos. Deși rădăcinile culturii europene sunt creștine, Europa de azi numai creștină nu e. Iar România este o țară europeană. Sigur, din punct de vedere geografic, suntem într-un continent denumit Europa. Și cultural suntem integrați în acest continent, și politic, și economic. Și spiritual suntem integrați în Europa, dar nu mai suntem într-o zonă creștină; suntem într-o zonă a postmodernismului, o zonă în care omul este obiectul propriei admirații. Trăim într-o lume antropocentrică.

– Cum se strecoară duhul lumesc în sufletele noastre?

– Prin patimi, iar patimile încă din copilărie încep să ne acapareze și să lucreze în noi fără să ne dăm seama. Sau, chiar dacă ne dăm seama, suntem nepăsători. Începe cu educația copiilor de la cele mai fragede vârste, din familie. Copilul nu se naște într-un mediu abstract, ci într-un mediu concret, cultural, spiritual, care este familia. Copilul are mamă, are tată, are bunici, și aceștia la rândul lor s-au format într-un mediu în care Dumnezeu a fost prezent mai mult sau mai puțin. Și, dacă familia în care s-a născut copilul este departe de Dumnezeu, copilul va crește în acest mediu. Și patimile încep să se dezvolte în copil. Patima, așa cum știți, începe să intre în om prin gust. Ați văzut: copilul, când nu primește dulcele pe care și-l dorește, începe să plângă. Pe măsură ce crește, patimile continuă să crească la rândul lor, pentru că nu știm exact cam ce educație primește copilul în zilele noastre și în familie, și la școală, și în tot acest cadru cultural.

Nu prea ne preocupăm de ceea ce se numește patimă. Patima e ceea ce ne îmbolnăvește sufletește, ceea ce ne rupe de Dumnezeu. Trăim într-o lume căzută, o lume în care îmbuibarea și desfrâul sunt omniprezente, sunt promovate prin toate mijloacele posibile. Uitați-vă la copiii de astăzi care nu mai pot asculta de părinți, pentru că ei au alte repere. În general, părinții, chiar așa cum sunt, încearcă să-și protejeze copiii, să-i țină departe cât pot ei de lucruri care îi pot afecta sufletește sau trupește. Numai că exteriorul familiei promovează alte tipuri comportamentale ‒ promovează ideea plăcerii trupești, în special, care devine o prezență dominantă în viața copiilor.

„Iubirea de sine este o monstruozitate”

Copiii, după ce ajung la școală, încep să stea în familii tot mai puțin. Au prieteni, au colegi cu care vor să-și petreacă din ce în ce mai mult timp, și astfel iau contact cu acest duh al lumii, cu acest duh al patimilor care se lipește foarte ușor de ei, pentru că propriu firii căzute a omului este căderea. Este mai ușor să te lași dominat de patimi decât să te lupți cu ele. Lupta presupune un efort conștient constant, un refuz al plăcerii și o asumare a Crucii, adică să suporți ceea ce nu-ți convine. Iar acest lucru nu este dorit. Patima a ciupit deja din tine ‒ și vedem cum omul devine din ce în ce mai slăbănogit, este incapabil să se stăpânească, și chiar ajunge să-și dorească patimile. Patima devine o a doua sa natură.

Peste chipul lui Dumnezeu sădit în om se așază acest sine al păcatului, al patimii. Uitați, când Hristos zice: „Să se lepede omul de sine” cf. Marcu 8:34, la care sine se referă? Al păcatului, al patimii, al omului în care s-a înstăpânit păcatul. Acest sine suntem noi, ideile noastre, concepțiile noastre, dorințele noastre, convingerile noastre ‒ toate acestea formează un sine, dar nu un sine pe care l-a pus Dumnezeu în noi. Nu. Ci un sine în care noi ne „îmbrăcăm”, ca să spun așa.

– Deși știm că patimile ne fac foarte rău, de ce totuși nu ne lepădăm de ele? 

– La un moment dat, patima, ca orice boală, avansează. Răul, odată intrat în om, se tot dezvoltă, pentru că, pe de o parte, omul se slăbănogește duhovnicește, iar pe de altă parte, acționează diavolul. Diavolul este cel care uneltește permanent, este cel care veghează asupra noastră zi și noapte pentru a se asigura că noi mergem pe acest drum al împătimirii permanente. Și, atâta timp cât omul nu realizează ce se întâmplă cu el ‒ pentru că, vedeți, patima aduce suferință, aduce boală trupească, aduce boală socială, boală în familie, conflicte, dezbinare și așa mai departe ‒, el nu înțelege de unde îi vin toate acestea și, în loc să se trezească, mai tare se împătimește.

Mă uit în jurul meu și văd că oamenii devin din ce în ce mai agresivi, mai intoleranți unii cu ceilalți. Este un război generalizat al omului împotriva omului. În loc să luptăm cu noi înșine, este mult mai ușor să luptăm cu celălalt. Iar acest război cu celălalt nu te face decât să ne adâncească și mai mult în patimă. Avem nevoie de o trezire, de o revenire în sine, așa cum s-a întâmplat cu fiul risipitor din Evanghelie, care a plecat departe de casa părintească și a ajuns ca nici măcar din roșcovele porcilor să nu poată mânca. Și, înfometat ‒ nu era înfometat numai trupește, ci și sufletește era înfometat de iubire! ‒, și-a adus aminte că, în casa tatălui său, toți argații erau îndestulați cu de toate. Și atunci, venindu-și în fire ‒ care fire? firea de fiu! ‒, își dă seama că există cineva care ar putea să-l scoată din această cădere umilitoare și degradantă. Și spune atunci: „Eu mă duc la tatăl meu să-mi cer iertare: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” cf. Luca 15:18-19. El se smerește! Își dă seama că a greșit și intervine o pocăință. Ei, omul modern nu se poate pocăi. Omul modern tinde să se asemene cu diavolul. Diavolul nu se poate pocăi.

Pentru a ne pocăi trebuie să ne zdrobim în picioare această iubire de sine, care este o nebunie totală. Pentru că iubirea e o relație biunivocă ‒ deci nu mă pot iubi pe mine însumi, este o anomalie, este o monstruozitate! O relație înseamnă că iubesc pe cineva, iar acela mă iubește pe mine. Este o dăruire de sine: mă dăruiesc celuilalt, celălalt este mai important decât mine. Cel care iubește se jertfește ‒ or, dăruirea și jertfa sunt aproape incompatibile cu omul de astăzi. Că omul de astăzi vrea doar să primească, fără ca el să dea ceva în schimb. Și acest egoism, această iubire de sine este cultivată sistematic de cultura în care trăim; de pseudo-cultura, de fapt. Prin toată această „dezvoltare personală”, ce se este dezvoltă, de fapt? Iubirea de sine. Nu ți se spune cum să devii mai smerit. Nu! Ci cum să te pui tu pe primul loc. Pentru că smerenia este începutul însănătoșirii. Fără smerenie, fără pocăință nu există însănătoșire în Hristos.

La Hristos tu nu te poți duce dacă nu te pocăiești, dacă nu te smerești, dacă nu te vezi pe tine nevrednic de darurile pe care ți le dă Dumnezeu. Dar în ziua de azi, nimeni nu vrea să se mai smerească ‒ cât despre jertfă, ce să mai vorbim?!

„O smerită smerenie”

Cum să depășim starea de deznădejde văzând că lumea merge din rău în mai rău, și noi, cei din Biserică, odată cu ea?

– Căutând o pocăință autentică și o smerenie autentică. Cum spunea Părintele Arsenie Papacioc: „o smerită smerenie”. Adică să ne vedem pe noi ca nefiind cu nimic mai buni decât ceilalți care nu vin la biserică, care nu au nici o legătură cu Hristos. Pentru că, vedeți, aici este capcana celui care merge la biserică: consideră că, dacă merge la biserică, și-a îndeplinit misiunea; dacă stă la o slujbă, devine mai bun cu adevărat. Sigur că o rânduială de biserică e necesară, dar aceasta nu ne transformă automat. Prezența noastră în biserică trebuie să aducă o pocăință profundă în fața lui Hristos, pentru că mergem la Sfânta Liturghie, asistăm la jertfa lui Hristos. La Sfânta Liturghie, Hristos Se jertfește în mod real, pentru că sfântul altar este mormântul lui Hristos. Hristos moare pe Cruce și înviază, iar noi suntem acolo prezenți. Câtă lume înțelege acest lucru? Câtă lume știe că în Sfântul Potir este Hristos, Care S-a jertfit și a înviat, Hristos, Care Se dăruiește nouă? De ce? Ca să ne vindecăm de păcate, să ne vindecăm de moarte.

Dar pe oameni nu-i mai interesează lucrurile acestea. Dacă ne uităm în jurul nostru, constatăm o goană nebună după mijloace financiare, după bani. De ce avem nevoie de bani? Ca să ne hrănim patimile. Pentru Hristos nu ai nevoie de bani. Hristos Se dăruiește permanent fără să ceară nimic. Nu cere decât disponibilitatea ta de a-I dărui inima ta. Omul de astăzi aleargă după bani. Sigur că e nevoie și de o anumită sumă de bani pentru a-ți acoperi nevoile firești, trupești ‒ un adăpost, o hrană și așa mai departe. Dar, peste asta, omul caută mai mult: o haină mai scumpă, un telefon mai performant, o excursie mai exotică ‒ lucruri absolut derizorii, care nu sunt de nici un folos. Omul caută să aibă acces la lucruri care produc plăceri, din acest motiv este disperat după bani. Noul idol al omului este banul. Dar, de fapt, în spatele banului este diavolul. Și lucrarea lui este un drum al pierzării.

Ce se întâmplă cu noi astăzi este înfricoșător. Vedem în jurul nostru degradare și, în mod paradoxal, ne adâncim și mai mult. Considerăm că tehnologia ne poate salva. Există acum acest curent al transhumanismului, care urmărește să mențină omul în viața trupească cât mai mult și, dacă se poate, după ce moare, conștiința lui să fie transpusă pe un suport digital. Oamenii aceștia nu-și dau seama că au pierdut contactul cu realitatea! Am putea să spunem, la modul propriu, că sunt nebuni. Îmi aduc aminte de ceea ce spunea Sfântul Apostol Pavel că oamenii vor înnebuni: „Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni” Romani 1:22. Tot ceea ce este firesc devine nefiresc. Nefirescul este condiția permanentă a omului de astăzi. Existăm în nefiresc, ne îmbrăcăm în nefiresc.

– De ce avem nevoie pentru a duce o viață plăcută Domnului?

– Ce înseamnă să fim plăcuți Domnului? Să fim asemenea lui Hristos. Adică să iubim. Să începem să iubim, iubindu-L pe Hristos mai mult decât orice. Asta înseamnă să gândim tot timpul la jertfa lui Hristos. Să gândim că Hristos a urcat pe Cruce pentru noi, Hristos Și-a dat sângele pentru noi.

Eu așa percep: că suntem foarte puțin conștienți că Cineva ne iubește atât de mult, încât a urcat pe Cruce pentru noi. Este o grozăvie să ignori acest lucru! Dacă am înțelege dramatismul acestei realități, ne-am cutremura în fiecare clipă. Doamne, cum?… Hristos mă iubește atât de mult, încât a suferit pentru mine cele mai cumplite chinuri, a suferit moartea pe Cruce pentru ca eu să am viață, să am viață veșnică!

Uităm această realitate. Omul de astăzi este atât de adâncit în egoismul lui, încât nu poate concepe că cineva poate face așa ceva. Pentru că noi suntem incapabili să ne jertfim, și atunci jertfa lui Hristos ni se pare un lucru de neînțeles, foarte departe de modul în care noi percepem realitatea. Dacă nu-L iubești pe Hristos, nu poți să-l iubești nici pe aproapele tău; sau îl iubești într-un mod cel puțin pătimaș, dacă nu foarte pătimaș. Nu este o dragoste curată. Fără Hristos, noi nu putem iubi curat. Este o iubire egoistă: să nu fiu singur, să am pe cineva lângă mine care să-mi ofere o oarecare afecțiune, o oarecare protecție, o oarecare siguranță. Pentru că avem fricile noastre, angoasele noastre, și atunci avem nevoie de cineva care să fie lângă noi. Asta înseamnă să învățăm să iubim, dar, de fapt, Cel care ne învață iubirea este Hristos Însuși, dragostea Lui. Noi nu suntem generatori de dragoste, noi doar primim dragostea în dar de la Dumnezeu, cu condiția să ne deschidem inima către Hristos. Adică inima mea să devină un receptacol al dragostei lui Hristos. Să receptăm, să ne deschidem inima ca o antenă către Hristos, pentru ca ea să primească această dragoste.

„Incompatibilitatea cu Lumina taborică”

Din păcate, inima noastră este plină de noi înșine, de sinele nostru. Să ne lepădăm de toate ca să-I facem loc Lui, dragostei Lui! Aici e un lucru care nu prea ne reușește, din păcate. Pentru că nu înțelegem această necesitate vitală pentru noi, de a-I lăsa loc lui Hristos în inima noastră, de a abandona un pic această compătimire permanentă: „Vai, ce greu îmi este! Vai, nimeni nu mă iubește!”. Dar am uitat că Hristos ne iubește. Sfinții ne iubesc. Avem înger păzitor care ne iubește. Însă noi, în loc să ne deschidem dragostei lui Hristos, ne iubim pe noi înșine, ceea ce este o stare bolnavă. Iubirea de sine e o boală totală care ecranează dragostea lui Dumnezeu. Când ne iubim pe noi înșine, nu mai simțim dragostea lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu mă iubește, Dumnezeu nu-mi acordă atenție”. De ce? Păi, dacă eu îmi acord atenție și mă iubesc pe mine, nu mai este loc de altceva acolo! Omul mândru este plin de sine ca un pahar plin ochi din care curge lichidul ‒ și atunci, unde să mai încapă Hristos?

Ca să-I fac loc lui Hristos, trebuie să mă retrag un pic, să mai las un pic de la mine. Trebuie să-I las un pic de spațiu lui Hristos, să-mi dau seama că, de fapt, eu de la mine nu pot face nimic bun. Pentru că binele nu vine de la mine. „Că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele Luminilor” spune preotul în rugăciunea Amvonului. Dar omul contemporan este atât de ars de păcat, încât nu mai poate suporta apropierea de Părintele Luminilor, nu mai este compatibil cu Lumina dumnezeiască, cu Lumina taborică. Se creează un fel de incompatibilitate și, oricât de mult ne-ar iubi Dumnezeu, dragostea aceasta ne arde. Nu vom putea să stăm aproape de dragostea Lui. Dumnezeu nu se poate schimba – este Dragoste și Lumină. Iar dacă noi nu mai suntem compatibili cu Dumnezeu, orice apropiere de El nu mai este posibilă. Aceasta este tragedia omului zilelor noastre, pe care numai o pocăință autentică o poate transfigura.

Fără pocăință nu se poate face nimic. Fără să-ți dai seama că ești bolnav, nu te tratezi. Noi ne tratăm de cele trupești; de cele sufletești, nu. Suferim de depresii, de nevroze, pe care le tratăm cu mijloace omenești, nu cu Hristos. Mergem la psihologi, mergem la psihoterapeuți, sunt cabinetele pline. Au și ei, poate, rolul lor; dar, dincolo de asta, acel lucru care nu este bine și pe care-l facem în mod constant este că nu suntem cu Dumnezeu în fiecare mișcare a vieții noastre. Nu. Suntem cu altele. Și atunci nu-I suntem plăcuți lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne iubește desăvârșit și vrea ca și noi să-L iubim desăvârșit. Cum spunea Părintele Arsenie: „Ce putea să facă mai mult Hristos decât să se ridice pe Cruce pentru noi?”. Ce-ar fi putut să facă mai mult ca să ne convingă cât de mult ne iubește? Oare s-ar putea face ceva mai mult de atât? Uitați-vă în jurul nostru. Veți vedea răspunsul omului la jertfa lui Hristos. Aceasta este marea, marea durere a omului de astăzi: ignorarea jertfei lui Hristos.

 

                                   Interviu realizat de Mihaela-Raluca Tănăseanu