„Scoală-te, Doamne, pentru ce dormi!”

În aceste vremuri în care suntem loviți de valuri asemenea apostolilor prinși în furtuna de pe mare cf. Marcu 4:37, Preasfințitul Nichifor ne încredințează că, la fel ca atunci, și acum Domnul este cu noi. Nu doarme, ci așteaptă să ne încredințăm Lui din toate puterile sufletului nostru, căci valurile ispitelor sunt cel mai bun prilej pentru a-L cunoaște și a ne alipi de El. Și atunci nu doar că nu ne vom mai teme în furtunile de pe mare, ci vom învăța chiar să pășim pe valuri cf. Matei 14:29. (A.S.)

„Scoală-te, Doamne, pentru ce dormi!”

În aceste vremuri în care suntem loviți de valuri asemenea apostolilor prinși în furtuna de pe mare cf. Marcu 4:37, Preasfințitul Nichifor ne încredințează că, la fel ca atunci, și acum Domnul este cu noi. Nu doarme, ci așteaptă să ne încredințăm Lui din toate puterile sufletului nostru, căci valurile ispitelor sunt cel mai bun prilej pentru a-L cunoaște și a ne alipi de El. Și atunci nu doar că nu ne vom mai teme în furtunile de pe mare, ci vom învăța chiar să pășim pe valuri  cf. Matei 14:29. (A.S.)

– Preasfinţia voastră, acum, la început de an și în preajma prăznuirii Sfântului Serafim din Sarov, avem în minte cuvintele sale: „Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”. Mai putem aspira noi, creştinii de astăzi, către un scop aşa de înalt?

– Sfântul Apostol Pavel spune: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” Evrei 13:8. Scopul vieţii creştine şi întâl­nirea cu Hristos este aceeaşi, pentru că acelaşi este sufletul omului, aceleaşi căutările, aceleaşi patimile, aceleaşi intrările prin care vrăjmaşul diavol caută să pătrundă în sufletul omului, ca să-l îndepărteze de Dumnezeu. Prin urmare, şi în zilele noastre, aceeaşi este calea ‒ alte crize, alte provocări, dar acelaşi scop, şi însuşi acest scop, dacă omul îl are conştient şi adânc în sine, îl duce la întâlnirea cu Mângâietorul, cu Duhul Sfânt. Căci, după cum spune Apostolul, „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă lui Dumnezeu” Luca 18:27. Dovadă că şi în zilele noastre sunt oameni adânci, sunt oameni simţitori de Dumnezeu, oameni în care se simte gingăşia şi lucra­rea lui Dumnezeu.

– Și care sunt căile prin care putem dobândi Duhul Sfânt?

– Multe sunt căile prin care Dumnezeu ni Se des­coperă. Cea mai simplă, cea pe care Domnul ne-o arată este „Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” Luca 11:28. Acesta este începutul: ascultă cuvân­tul lui Dumnezeu, îl cred, îl pun la inima lor şi-l împlinesc. Și cresc pe măsură ce împlinesc acest cuvânt. Sfântul Marcu Ascetul spune că „Hristos este ascuns în poruncile Sale” ‒ și atunci, începând să le împlinim, ajungem la măsuri mai mari, la măsuri poate mai greu de urmat, dar care ne apropie din ce în ce mai mult de Hristos.

Tânărul bogat care s-a apropiat de Domnul împlinea cuvântul lui Dumnezeu, și-l împlinea fără făţărnicie, îl împlinea vrând să dobândească viaţa veşnică. Iar Domnul îi descoperă o măsură mai mare, slobozindu-l cu totul de cele ale pământului, de cele care îl împovărau cu grijile lor, punându-i înainte această urmare: „Vino şi urmează-Mi Mie” Matei 19:21. Nu i-a spus: „Vinde tot ce ai, ca să fii sărac ca Lazăr la poarta bogatului”. Şi aceasta poate fi o cale de mântuire, pentru Lazăr a fost, dar pentru tânărul din Evanghelie, o cale de mântuire era înălţimea apostolică la care era chemat: „Vino şi urmează-Mi Mie”, pentru a împlini şi el ceea ce Domnul le-a descoperit apostolilor: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd și urechile voastre că aud. Căci mulţi proroci şi drepţi au vrut să vadă cele ce vedeţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit” cf. Matei 13:16-17.

Aşadar, pe măsură ce începem să împlinim cele ce ni se descoperă, calea este din ce în ce mai strâmtă, iar chemarea, din ce în ce mai înaltă. Şi, în toată această chemare, omul îşi subţiază alegerile şi-L cunoaşte mai adânc şi mai statornic pe Dumnezeu. Pentru că, la începutul chemării, există un entuziasm şi o părută uşurinţă de a-I urma lui Dumnezeu, însă, pe măsură ce omul se cunoaşte pe sine și cunoaşte, precum Sfântul Apostol Pavel, cu durere, că „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc” Romani 7:19, atunci începe să înţeleagă din experienţă că întâlnirea cu Dumnezeu ține deopotrivă și de răspunsul lui, dar şi de lucrarea lui Dumnezeu în om, care le plineşte pe cele cu neputinţă.

Cercetarea harului dumnezeiesc

– Cum putem şti dacă avem harul Duhului Sfânt în noi?

– Sfântul Siluan, atunci când a lucrat cuvântul lui Dumnezeu, a spus: „Am făcut precum m-a învăţat Domnul: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!», iar Duhul Sfânt mărturisea în inima mea mântuirea”. Mărturia Duhului Sfânt în inima noastră este cu siguranță o cale, dar sigur că ne putem înşela în multe chipuri. De aceea, întotdeauna omul trebuie să-și raporteze conştiinţa sa la conştiinţa Bisericii prin duhovnic, prin preot, prin ierarh, pe de o parte. Pe de altă parte, tot Sfântul Siluan ne pune la îndemână un criteriu al neînşelării: atunci când omul începe să nu mai aibă acea frică de cel de lângă el, de cel rău; atunci când omul începe să-şi iubească vrăjmaşii, biruind în acest fel teama; atunci când omul rezistă neputinţei de-a fi contrazis, ascultându-l fără patimă pe cel ce nu ascultă cuvântul lui, acestea sunt semne ale neînşelării. Dimpotrivă, când mă contrazic pentru o părută dreptate ‒ și chiar pentru o vădită dreptate ‒, când încep să mă tulbur în „dreptatea” mea, când încep să-mi doresc răzbunarea și chiar moartea vrăjmaşilor mei, acestea arată că sufletul încă nu a ajuns la măsura deplinătăţii harului.

În cercetarea harului sunt măsuri şi măsuri. Noi am dori să căpătăm o siguranţă, precum un meseriaş care-şi cunoaşte meş­teşugul şi nu mai poate greși, precum un artist care-şi stăpâneşte cariera şi, de-aici înco­lo, doar slavă şi aplauze. În viaţa duhovnicească ve­dem că nici cei care au ajuns la mari subţirimi ale duhului şi la culmi ale sfinţeniei n-au fost scutiţi de căderi, de multe ori uimitoare şi smintitoare. Proro­cul David – sălta inima şi trupul lui de bucurie înain­tea Domnului, dar şi el a cunoscut o înfricoşătoare cădere. Şi nu numai el. În vieţile sfinţilor vedem multe ase­me­­nea căderi care, în zilele noas­tre, ar fi de scandal, ar sminti, ar face tri­umful celor ce vor să batjocorească căile Domnului. Dar toate aceste căderi vădesc că, în viaţa duhovnicească, omul nu se poate aşeza confor­tabil într-o părere de sine, într-o dobândire pe care a primit-o ca și cum şi-ar fi cumpărat o haină ce-l va ţine mulţi ani, ca și cum şi-ar fi umplut hambarul şi-l va ţine mulţi ani, ca și cum ar fi învățat un meşteşug pe care îl stăpânește şi care-i dă o siguranţă şi un confort. În viaţa duhovnicească, singura mângâiere este de a-L cunoaşte din ce în ce mai adânc pe Domnul, Care este alături de om în toate încercările şi crizele sale.

– De ce pierdem harul şi cum să facem să-l redo­bândim?

– Uneori, pierderea harului vine dintr-o pedagogie a Domnului, ca să ne cunoaştem mai bine, ca să ne vedem neputinţa. Alteori, poate fi dintr-o greşeală a noastră, o greşeală cu bunăvoie sau un gând subţire de judecată. Alteori, o mân­drie grosolană. Sunt multe asemenea pierderi ale ha­rului care se resimt cu atât mai dureros, cu cât omul a cunoscut mai fin şi mai adânc în inima lui mângâierea plină de dragoste şi de adevăr a Domnului.

În Pateric se spune că un mare Avvă cu ucenicul său, văzând câteva femei venind la cimitir şi plângând la mormintele fiilor lor, a spus: „De nu va plânge omul astfel pentru păcatele sale, nu va cu­noaşte adevărata pocăinţă”. Plânsul acesta înseamnă o pierdere. Ce plângeau mamele? Îşi plângeau dorul după cel iubit. La fel și omul, plânge pentru că prin păcat a pierdut acea întâlnire în care era mângâiat de Duhul Sfânt Mângâietorul. Iar plânsul îl face atent la cea mai mică mişcare, la cea mai mică umbră de delăsare, de nepăsare, de încredere în sine, de mândrie. Vorbim însă de lucruri mari, care sunt date celor ce statornic, cu tăcere, cu smerenie şi cu gingăşie îşi lucrează mântuirea. Nouă, celorlalţi, ca o sinusoidă: când ne bucurăm şi ne mân­gâiem de Domnul, când, de multe ori, în judecăţi şi-n mândrii şi-n nepăsări şi-n delăsări şi neatenţi la viaţa duhovnicească, nici nu ştim când am pierdut acea mângâiere. Numai ce ne trezim sărăciţi şi temă­tori, căzuți, dar rămânând aproape de Domnul.

Și, dacă omul îşi vede cu sinceritate această lipsă şi are dor de Dumnezeu, vine un timp în care se întâlneşte cu mângâierea lacrimilor, se întâlneşte cu această tânguire după Dumnezeu care-l face să privească lumea altfel: lumea ca dar al lui Dumnezeu, devenită loc de întâlnire, şi timpul ca dar de a-L putea cunoaşte pe Dumnezeu în acest interval al vieții noastre. Timpul este intervalul în care omul îşi lucrează mântuirea şi face alegerea de a-I a urma lui Dumnezeu. Sunt măsuri diferite, sunt vocaţii diferite, sunt chemări diferite, dar fiecare are momentul lui, fie ca tâlharul pe cruce, când toată fiinţa sa se luminează într-o clipă, înainte de moarte, şi mărturisirea lui este o chinte­senţă a vieţii, fie o luptă statornică, mucenicească, de zi cu zi, a celui ce se străduiește să-şi păstreze agonisita harului cu multă trudă.

„Când sunt slab, atunci sunt tare”

– Ați vorbit de creştere duhovnicească, dar nouă ni se pare că batem pasul pe loc: mergem la spovedit cu aceleaşi păcate, ne împărtăşim şi simțim că nu sporim deloc duhovniceşte, căzând astfel într-un fel de deznădejde. Cum să depăşim această stare?

– Să nu uităm că și sporirea duhovnicească se ascunde de la ochii noştri. Când Sfântul Siluan ne des­coperă cuvântul „să nu deznădăjduim”, ne îndeamnă să ne privim realist, să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, să înţelegem că timpul în care trăim este un timp în care secularizarea are o mult mai mare putere, şi îngrijorările multora dintre noi sunt legitime, sunt o reacţie la nişte semne pe care le vedem în lume. Dar când Dumnezeu ne-a descoperit în Apocalipsă lucrarea Sa, a făcut-o nu ca să ne simţim ca nişte şobolani prinşi în cursă, ci ca să înţelegem că şi aceste vremuri au rostul lor şi îngăduinţa lor de la Dumnezeu, spre vădirea binelui şi a răului în deplină­tatea lor şi spre alegerea asumată şi clară. Şi chiar şi în aceste timpuri, Dumnezeu are soluţii pentru cei ce cred în El. Nu răul este atotputernic, ci Dumnezeu este atotputer­nic.

Aşadar, aceste profeţii, aceste descoperiri ni s-au dat nu ca să stăm cu panică, ci tocmai ca să nu intrăm în panică, ştiind că ele au un rost, ele sunt în planul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu are putere ‒ cum a avut cu poporul lui Israel în pustie, să-i hrănească cu mană şi să le descopere cuvântul Său ‒ are putere ca, în vremuri de criză, să lucreze pe măsura acelor vremuri şi să ne întărească pe noi, cei slabi, dar chemaţi să fim fii ai lui Dumnezeu. Şi, în slăbiciunea noastră, Dumnezeu pune puterea Lui, după cum Sfântul Apostol Pavel, inspirat fiind, spunea: „Când sunt slab, atunci sunt tare” II Corinteni 12:10. Pentru că slăbiciunea mea, dacă nu este una în care mă complac, nu este una pe care o aduc ca pretext, când slăbiciunea mea este una reală, Dum­nezeu pune mângâierea şi puterea Sa. Când slăbiciu­nea mea însă o invoc ca pretext, ca delăsare, atunci Dumnezeu mă lasă acolo până când încep să lucrez ceea ce eu pot lucra.

Trebuie să înţe­legem că Dumnezeu are un rost cu noi şi, chiar în acest timp în care suntem chemaţi, Dumnezeu ne descoperă calea Lui, ne descoperă voia Lui, iar noi trebuie să lucrăm cele ce țin de noi. Deznădejdea, de multe ori, este şi o anesteziere a unei forţe, și trecem prin astfel de stări ca să-i încurajăm şi pe alţii, şi ca noi înşine să împlinim semnul pe care Dumnezeu vrea să-l pună şi în noi, al lucrării Sale în istorie. Ce-ar fi fost dacă prorocul David, în faţa lui Goliat, ar fi spus: „Nu e foarte bine ‒ totuşi, eu m-aş simţi mai bine să beau o cafea”?

– Încercăm să ne rugăm, dar mintea noastră este împrăştiată. Câtă valoare mai are înaintea lui Dumnezeu rugăciunea noastră?

– Este bine adeseori să revenim, să căutăm acel fir al rugăciunii care ne aduce la simţire. Sfântul Iosif Isihastul are un cuvânt greu către o monahie: „Va trece mult timp până când îţi vei da seama că rugăciunea fără atenţie este osteneală fără răsplată”. Era un cuvânt pentru acea maică, dar e un cuvânt care ne cheamă şi pe noi să căutăm această simţire lăuntrică, acel fior al inimii. Sfântul Siluan spunea: „Cel ce se roagă cu adevărat va cunoaşte multe prefaceri în rugăciunea sa”.

Pe de altă parte, sunt şi momente de uscăciune sufletească, sunt şi momente de ispită demonică, în care omul nu-şi mai găseşte acea căldură lăuntrică, şi rugăciunea pare că nu se poate porni în nici un fel. Chiar şi atunci, omul trebuie să-şi facă rugăciunea aşa cum poate, chiar fără atenţie, chiar fără simţire, şi acea jertfă este la fel de plăcută înaintea lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă care arată o statornicie a credinţei, nu caută doar o mângâiere pe care Domnul o dă celor ce se ostenesc în rugăciune.

– Cum să luptăm cu duhul lumii, pentru a rămâne cu Duhul Sfânt?

– Dacă trăim în Duhul Sfânt, nu trebuie să luptăm cu duhul lumii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Ştie Domnul că nu ştiţi să vă rugaţi. Duhul Sfânt se roagă în voi cu suspinuri negrăite” cf. Romani 8:26. Acel suspin îmi descoperă şi o deşertăciune a lumii, şi o minciună a lumii, şi o cunoaştere a celor ce sunt de râvnit în această lume. Nu mai este atât o luptă, cât o descoperire a neputinţei valorilor acestei lumi de a mă împlini. Nu mai râvnesc după aşa ceva, pentru că i-am cunoscut şi deșertăciunea, şi limitele, şi mă împărtăşesc de această lume doar în măsura în care Domnul îmi dă cele necesare pentru a-mi duce existența, doar pentru a-I sluji lui Dumnezeu, nu pentru a-mi rafina plăcerile, nu pentru a-mi gâdila orgoliile.

„Puţin credincioşilor, pentru ce v-aţi îndoit?”

– De ce ne lăsăm mai mult duşi de duhul lumii, cu toate că am gustat şi am văzut că „bun este Domnul”?

– Să ne aducem aminte că, „din tinereţe, gândul omului este plecat spre cele rele”. Este o luptă care ne menţine totdeauna atenţi şi ne cere totdeauna o recapitulare a legământului pe care l-am făcut cu Domnul în Botez. Acest legă­mânt se actualizează în fiecare alegere pe care o fa­cem. De aceea în Biserică avem Taina pocăinţei, Taina spovedaniei, pentru că ştim că duhul lumii este puternic, şi nu doar în zilele noastre, când sunt atât de la îndemână seducţiile acestei lumi, inclusiv cunoaşterea atât de uşor de accesat care-l îngâmfă pe om, ci întotdeauna această ispită a duhului mundan a fost asupra omului. Însă Taina pocăinţei înseamnă înnoirea lucrării duhovniceşti, în ciuda acestor seduc­ţii care îi cântă sufletului o altă îndulcire.

– De ce se spune că nu ne mântuim individual?

– Doar alegerile le facem individual. Lucrarea la care ne cheamă Dumnezeu, lucrarea pe care Duhul Sfânt o descoperă în inima omului este ca fiecare să recapitulăm în noi acea unitate a firii – „Precum Noi suntem una, Părinte, la fel şi ei să fie una” cf. Ioan 17:21. Pe măsură ce omul se apropie de Dumnezeu, înţelege puterea acestei chemări, înţelege căderea şi durerea căderii celuilalt şi începe să lucreze şi el, şi Domnul în el, această unire în Duhul Sfânt, iar nu această separare temătoare, îndreptăţindu-se pe sine precum Adam: „Nu eu, Doamne, ci femeia pe care Tu mi-ai dat-o!” cf. Facere 3:12. Începe omul să acopere, precum odinioară fiii lui Noe pe tatăl lor cf. Facere 9:23, cu respect şi cu cinste, pe fratele lui, pe care-l recunoaşte a fi chip al lui Dumnezeu.

– Cum să ne păstrăm pacea sufletului, când sunt atâtea ispite care ne tulbură?

– Mai ales în tulburări omul Îl cunoaşte pe Domnul! În furtuna pe mare, sfinţii apostoli, care văzuseră atâtea minuni şi învierile făcute de Domnul, totuși în furtună se clatină şi pare că-şi pierd cum­pătul: „Doamne, noi ne prăpădim aici, şi Tu dormi?” cf. Marcu 4:38. Şi parcă tocmai această reacţie o căuta Domnul: „Puţin credincioşilor, pentru ce v-aţi îndoit?” cf. Matei 14:31. Sigur că ştia Domnul cât de slabi suntem şi cât de mare nevoie este ca Domnul Însuşi să fie în mijlocul nostru și să-şi suflece și mânecile uneori. Însuşi psalmistul David deseori strigă: „Scoală-te, Doamne, pentru ce dormi?” cf. Psalmul 43:25. În faţa acestor crize, şi noi ne gân­dim: „Bine, dar unde este Domnul în toată această iz­bândă a răului, în toate aceste lucruri atât de meşte­şugite şi vădite, ostentativ lucrate ale răului din jurul nostru? Până când va îngădui Domnul? Scoală-Te, Doamne, pentru ce dormi?” – învăţăm și noi un strigăt pe care lumea l-a dus sfâşietor înaintea lui Dumnezeu. Și trebuie să rămânem încredinţaţi că Domnul lucrează, chiar și atunci când în lumea aceasta nu mai vedem decât întuneric şi ostilitate, precum Domnul pe Golgota.

Nu tuturor ne este dat să ajungem la asemenea mă­suri ale încercării, dar mai ales în perioadele de cercare şi de criză omul Îl cunoaşte pe Domnul. Și vedem că Domnul, în loc să-i mângâie pe apostoli: „Vai, copiii Mei, aici eram! Iertaţi-Mă! Uite, am aţipit oleacă, dar Eu sunt cu voi, nu vă temeţi! Hai să vă mângâi puţin pe cap!”. Nu! „Puţin credincioşilor, pentru ce v-aţi îndoit? Aţi văzut atâta lucrare şi atâtea semne, pen­tru ce vă îndoiţi?”. Dacă spuneau: „Doamne, ajută-ne, luminează-ne!”, Domnul nu i-ar fi certat, dar ei, aproape cu reproş: „Scoală-Te, pentru ce dormi? Noi ardem aici şi Ţie-Ţi arde de dormit?”. Ca Marta: „Păi, Doamne, eu mă ostenesc aici şi sora mea m-a lăsat singură? Pune-o să lucreze şi ea!”.

– În încheiere, vă rugăm să ne daţi un cuvânt pe care să-l purtăm în mintea şi în sufletul nostru în anul care vine.

– Şi în anul care vine să ne rugăm cu credinţă în primul rând pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre ‒ „pentru pacea a toată lumea”, aşa cum învăţăm în biserică, că nu e puţin lucru! Şi pacea a toată lumea ţine şi de fiecare dintre noi. Să ne rugăm cu credinţă, cu puţina sau multa credinţă pe care o avem, să ne rugăm Domnului să adauge şi să păstreze pace în lume şi, pe cât se poate, sănătate fiecăruia dintre noi. Pentru că în puterea lui Dum­nezeu este a ne dărui clipe de pace şi sănătate, atât de trebuincioase nouă pentru a ne lucra mântuirea.

Interviu realizat de Mihaela-Raluca Tănăseanu


Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 168 (ianuarie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI