Slalom printre noțiuni

Autor: Sorin-Iulian Floruț Discursul lui Csoma Botond din cadrul ședinței solemne a celor două camere ale parlamentului cu ocazia Zilei Naționale a României, indiferent ce și cum s-a dorit să fie, chiar în ciuda declarațiilor autorului său, a transmis ÎN ESENȚĂ o parte din mesajul recent al consiliului național ungar al cărui președinte este Tokes […] The post Slalom printre noțiuni appeared first on Demnitatea.

Slalom printre noțiuni

Autor: Sorin-Iulian Floruț

Discursul lui Csoma Botond din cadrul ședinței solemne a celor două camere ale parlamentului cu ocazia Zilei Naționale a României, indiferent ce și cum s-a dorit să fie, chiar în ciuda declarațiilor autorului său, a transmis ÎN ESENȚĂ o parte din mesajul recent al consiliului național ungar al cărui președinte este Tokes Laszlo, dar reflectă și poziția ideologică a uniunii ungare din România. Până și noțiunile / conceptele utilizate coincid într-o asemenea măsură încât doar unui naiv sau ignorant în materie de istorie îi pot scăpa.

„Proprietatea” asupra Ardealului este una din noțiunile utilizate în mod incorect de către Csoma. Principiul modern și democratic determină / stabilește apartenența unui teritoriu în funcție de MAJORITATEA locuitorilor acelui teritoriu. Or, majoritatea ABSOLUTĂ a locuitorilor Ardealului A FOST ROMÂNEASCĂ, fapt recunoscut chiar și de recensământul ungar din 1910, care înregistrează peste 55% din locuitorii zonei de recenzare ”Kiralyhagontul” (fosta Transilvanie fără Partium) ca având limba maternă română. Ca urmare, Ardealul fiind românesc, NUMAI ROMÂNII aveau dreptul să decidă soarta teritoriului respectiv, inclusiv să treacă peste opoziția UNOR MINORITARI trăitori pe acel teritoriu. A afirma că Ardealul a fost și românesc și unguresc și săsesc și evreiesc este o NEGARE A CARACTERULUI ROMÂNESC AL ARDEALULUI, implicit, susținerea caracterului multinațional (”țara multietnică” a lui Kelemen Hunor la congresul uniunii ungare) al acestuia.

Caracterul românesc al Ardealului (care, oricum, NU MAI EXISTA POLITIC din 1867) nu exclude existența pe teritoriul său a unor minorități etnice, dar existența acestora pe un teritoriu nu are ca rezultat caracterul multinațional al unui teritoriu sau stat. Dacă aserțiunea respectivă ar fi adevărată, atunci până și Ungaria trianonică poate fi socotită stat multinațional, pentru că avea circa 12% din populație de altă etnie decât cea ungară. De cea pre-trianonică…ce să mai vorbim: abia 48% din populația „Magyar Birodalom” figurează cu ungara ca limbă maternă! Și asta în condițiile în care cifrele recensământului din 1910 AU FOST COSMETIZATE într-o manieră grosolană în favoarea celor cu limba maternă ungară (care ar fi crescut în 10 ani – din 1900 până în 1910 – cu 1,3 milioane, adică 15%) și în defavoarea celor cu alte limbi materne decât ungara (care, în aceiași 10 ani ar fi crescut cu doar 0,3 milioane).

Paradoxal, ungariștii pretind că Ungaria Kakaniei (1867-1918) ar reprezenta „statul națiunii ungare”, în care PESTE JUMĂTATE DIN POPULAȚIE ERAU NON-UNGURI! Conform ungariștilor (susținătorii refacerii Ungariei din Kakania) pentru păstrarea „integrității” Ungariei multinaționale, conferința păcii ar fi putut liniștit să sacrifice libertatea națională a peste 9 milioane de non-unguri ce ar fi urmat să fi rămas în „Ungaria”, numai pentru ca aproximativ 3 milioane de „unguri” (de fapt, persoane cu limba maternă ungară, care nu erau toate etnici unguri) să nu cumva să ajungă minoritari în alte state. Rezultă limpede cât de „democrați” pot fi ungariștii… Iar dacă mai adăugăm și disprețul față de libertatea națională a altor etnii, care pot fi lejer sacrificate pe altarul libertății ungare (ca și la 1848-49) se poate observa ușor și caracterul șovin al ungarismului. Caracteristici pe care, însă, promotorii săi le reproșează CELORLALȚI, exact ca în parabola biblică a paiului și bârnei, cum „exemplifica” Csoma o anume intervenție din sală, în timpul discursului său.

Prin pretenția ca „proprietatea” asupra „Ardealului” să fie un fel de condominium româno-ungaro-săsesc-evreiesc, Csoma NEAGĂ DREPTUL LA AUTODETERMINARE al majorității etnice românești de pe teritoriul precizat deja în nota ultimativă adresată de CNRC guvernului ungar în noiembrie 1918 (cele 23 de comitate + părțile românești din alte 3 – Bichiș, Cenad și Ugocea). Negarea respectivă nu surprinde, pentru că nici guvernele ungare NU AU RECUNOSCUT ACEST DREPT VREUNEI NAȚIUNI DIN FOSTA UNGARIE A KAKANIEI. Declarațiile de desprindere din Ungaria imperială ale națiunilor croată și slovacă, oprimate în „paradisul naționalităților”, au fost nesocotite, iar în privința românilor și slovacilor guvernul ungar din 1919 a acționat chiar militar pentru „recuperarea” teritoriilor „pierdute”.

Guvernele ungare nu au recunoscut caracterul democratic, în spiritul libertății națiunilor, al autodeterminării națiunilor (care, în treacăt fie spus, NU SE APLICĂ MINORITĂȚILOR ETNICE, CI NUMAI POPOARELOR, aspect ignorat de Tokes, de pretinșii secui autonomiști și de toți adepții „autodeterminării” ungare în România). Și nici decizia / hotărârea / rezoluția de unire cu România a românilor intracarpatici, pronunțată la Alba Iulia de o adunare a unor delegați ALEȘI DEMOCRATIC în 131 de cercuri electorale, (câte 5 din fiecare cerc electoral, adică în total 655) exceptând delegații aleși de cercurile din Torontal, cărora ocupanții sârbi ai Banatului nu le-au permis plecarea la Alba Iulia. De fapt, cei 628 de delegați aleși în cercurile electorale erau reprezentanții națiunii române din teritoriul ce urma a se uni cu România, delegați care au primit MANDATE IMPERATIVE = CREDENȚIONALE pentru a vota UNIREA CU ROMÂNIA. De o reprezentativitate mai redusă erau delegații aleși de diferite organizații și asociații, în număr de 600, astfel rezultând totalul de 1228. Cum nu au recunoscut eliberarea de sub stăpânirea ungară a altor națiuni și desfacerea lor de Ungaria, guvernanții ungari și ungariștii pun granițele actuale ale Ungariei numai pe seama „dictatului” marilor puteri de la conferința păcii de la Paris (1919-1920), nesocotind dorința de libertate a popoarelor ce s-au desprins de Ungaria.

Csoma nu folosește NICIODATĂ termenul „rezoluția”, ci numai „declarația”, minimalizând astfel caracterul actului de unire, adoptat de o adunare ALEASĂ DEMOCRATIC, în decembrie 1918, care a fost expresia voinței alegătorilor români din cercurile electorale, adică voința românilor cu drept de vot chiar după legea electorală din Ungaria (care favoriza cercurile cu majoritate etnică ungară). E adevărat că și la unii etnici români există o anume lejeritate în utilizarea termenilor, ba e declarație, ba e proclamație, dar mult mai rar e folosit termenul corect, „rezoluția” sau sinonimul ei, „hotărârea”. Preocuparea pentru respectarea scrupuloasă a „declarației” începe numai cu principiile enunțate la punctul III și se referă exclusiv la ele, respectarea primului punct, cu implicații teritoriale, fiind omisă. Ceva de genul, „noi vrem să se respecte punctul trei, restul nu ne interesează dacă se respectă sau nu”, nu e treaba noastră. Dacă mai adaug și faptul că nici NU RECUNOSC adunarea și nici legitimitatea ei, poziția aceasta pare ușor ridicolă. Principiile respective nu erau nici promisiuni, nici condiții, ci doar expresia unei viziuni asupra viitorului stat ce cuprindea toate teritoriile locuite majoritar de către români. De aceea, dar și din alte motive, lamentările ungariste că „vai, nu s-au respectat cele promise în declarație” rămân doar propagandă. Și nu din cea mai elevată, ci cu acute note horthyste.

E bine să nu se uite că, nerecunoscută de către statul ungar, rezoluția marii adunări naționale de la Alba Iulia nu a devenit izvor de drept, unirea decretată de adunarea națională devenind fapt împlinit teritorial abia după eliberarea de către armata română, în 1919. Nici atunci pe deplin, pentru că traseul final al frontierei româno-ungare nu a fost nici cel din convenția cu Antanta din 1916, nici cel prevăzut în nota ultimativă a CNRC către guvernul ungar, ci a fost stabilit pe criteriul etnic de către conferința păcii, prin acordul specialiștilor / experților puterilor învingătoare în primul război. Nu România a stabilit linia frontierei, iar aceasta a fost mai puțin favorabilă României decât cele două linii amintite anterior. Dar cum în linii mari frontiera actuală respecta principiul etnic … Trebuie precizat că și cei mai înverșunați împotriva extinderii teritoriale a României admiteau că, din punct de vedere etnic, frontiera de vest a României trebuia să treacă pe LA VEST DE MUNȚII APUSENI! Ceea ce Csoma pare să ignore, insinuând nonșalant condominii, co-națiuni și multietnicitate fanteziste într-un teritoriu pe care până și marile puteri l-au recunoscut ca fiind ROMÂNESC, motiv pentru care l-au și atribuit României! Cum rezoluția adunării nu a putut deveni izvor de drept, este nefondat să se invoce respectarea ei.

Cu toate acestea, în timp, principiile proclamate atunci la Alba Iulia s-au înfăptuit toate. Că unii etnici unguri nu sunt mulțumiți de modul în care s-a pus în practică „se va judeca în limba proprie” prin folosirea translatorului pentru cei ce nu cunosc limba română, este în fond problema lor. Pentru că pe de o parte, nu i-a împiedicat nimeni pe etnicii unguri să studieze dreptul și să devină judecători, pe de altă parte, nu e posibil ca toți judecătorii din România să fie unguri, care să judece etnicii unguri în limba ungară. Iar la o eventuală revizuire a Constituției – la care se referă Csoma – caracterul oficial al limbii române NU POATE FI SUPUS REVIZUIRII, așa cum pe teritoriul României nu poate fi înființată o unitate teritorială care să aibă ungara ca limbă oficială! Există autonomie administrativă locală, inclusiv la nivel județean, cu UAT conduse de etnici unguri, există învățământ de toate gradele cu predare în limba ungară, de către profesori etnici unguri, deci clamările cum că „nu s-a respectat …” sunt în fapt simple gogoși propagandistice. La fel de incorecte ca pretenția unora ca Statul Român să acorde „secuilor” autonomia pe care le-au desființat-o … ungurii după anexarea marelui principat transilvan la Ungaria în 1867!

Csoma utilizează și conceptul de „reconciliere istorică franco-germană”, ca model de urmat de națiunile ungară și română, dar omite discret să precizeze că o reală reconciliere româno-ungară NU POATE AVEA LOC FĂRĂ RECUNOAȘTEREA DE CĂTRE UNGARIA A CARACTERULUI DREPT ȘI DEMOCRATIC AL ÎNTREGIRII ROMÂNIEI INCLUSIV CU TERITORIUL ROMÂNESC INTRACARPATIC, deci a deciziei de unire cu România votată la Alba Iulia la 1 decembrie 1918! Atâta timp cât se mențin pe poziția nostalgiei după Ungaria mare, cum zice Tokes că românii intracarpatici ar fi declarat UNILATERAL UNIREA CU ROMÂNIA, ca și cum românii majoritari ar fi trebuit să ceară consimțământul ungurilor minoritari (poate și al altor minorități etnice!?) implicit că Ungaria și etnicii unguri nu au ce sărbători în 1 Decembrie, nu poate exista reconciliere. Adică e de început cu recunoașterea graniței ACTUALE dintre România și Ungaria, nu doar în tratatele internaționale pe care le-a semnat și Ungaria, ci și în conștiința publică. Altfel, cât timp Orban se prezintă public cu fulare cu Ungaria Kakaniei, e limpede că această recunoaștere nu va avea loc, prin urmare NICI RECONCILIEREA! Cel mult acel surogat de reconciliere de la Arad. Al cărui rezultat a fost amplasarea statuii libertății ungare (care nu a însemnat și libertatea altor națiuni, ci dimpotrivă!) în așa zisul parc al reconcilierii din Arad. Cât ne-am reconciliat de fapt se vede clar din acțiunile ungariștilor de atunci încoace!

Deși respinge unilateralismul și se vrea „integrator”, Csoma privește UNILATERAL conceptul de „relații interetnice”, ca fiind cu sens unic, numai dinspre majoritate spre minoritate, aceasta din urmă neavând – din perspectiva lui Csoma – nici o vină în perturbarea gravă a relațiilor interetnice. Ca și când faptele reprobabile ale unor membri ai minorității ungare ar fi scuzabile, lipsite de importanță, respectivii membri fiind niște nevinovați… La fel, când se referă la triumf, Csoma respinge comportamentul majorității, cerând înlocuirea acestuia cu cooperarea și integrarea. Probabil Csoma nu citește postările ungariste de pe rețelele de socializare, din care rezultă cam care ar fi soarta „păstorilor de capre valahi veniți din Albania” în cazul producerii unor evenimente asemănătoare triumfului ungar din 1940. Iar când astfel de opinii se diseminează în spațiul public, imaginea membrilor minorității ungare în ochii majorității nu are cum fi pozitivă. Ce nu a spus Csoma este că, dacă se dorește reconcilierea cu adevărat, mai ales după model franco-german, astfel de manifestări ungariste trebuie să ajungă unde le e locul: la lada de gunoi. Altfel, reconcilierea rămâne doar un deziderat pios, exhibat ocazional pentru „a da bine” atunci când e convenabil nostalgicilor Ungariei mari. Nu e de mirare nici că Csoma ar dori să introducă în viitoarea constituție prevederea din constituția ungară ca minoritățile etnice să fie considerate factor „constituant” (de fapt, „constitutiv”) al statului. Chiar dacă rostul ei este pur decorativ în Ungaria, iar ideea vine la pachet cu o teribilă fractură de logică: ar trebui să devină „factor constitutiv” o minoritate din care mulți membri s-au OPUS acestei constituiri inclusiv sub forma violenței armate. Dar chestiunea asta o pot clarifica specialiștii în drept și legislație.

The post Slalom printre noțiuni appeared first on Demnitatea.